Un diagnostic dur

Talentele nu cresc în copac, dar suntem în pom

Luni noapte, imediat după Podgorica, m-am trezit într-o clipă de telepatie cu Gabi Balint: „Gata! E de ajuns!” a spus el acolo, în studio, luându-mi vorba de pe buze, deși eram departe unul de celălalt. Da, de ajuns cu calculele, de ajuns cu pamfletele, gata cu blestemele și văicărelile – ce vedem e arhisuficient. În 8 meciuri, România a marcat 8 goluri, dintre care 6 cu Armenia, și a încasat tot 8, dintre care 6 cu Polonia. Ce să mai analizăm?

Suntem în fața unui frapant caz de impotență fotbalistică. Bărbătește vorbind, nu văd alt diagnostic. Și tot bărbătește vorbind, nu putem da vina în întregime pe Daum. Dintre puținele sale fraze coerente cu situația – aceasta ar fi cea mai la obiect: „Dacă României i-ar fi mai bine fără mine, plec!”. S-o facă și gata! Totuși, ceva mi s-a părut mai mult decât curios: de ce a încredințat unei agenții de presă germane această idee niciodată dezvăluită nouă cu atâta claritate: „Nu m-a surprins ratarea calificării (cum?). Acesta e nivelul fotbalului românesc. România o să se mai confrunte cu această situație și în viitor, pentru că talentele nu cresc în copac. Nu am ce să reproșez jucătorilor, ei au dat tot ce au putut”.

El îmi confirmă deplin diagnosticul dur de mai sus. Plus această profeție și în viitor ne vom chinui cu această „situațiune”, cum ar fi spus Caragiale: talentele noastre, care nu cresc în copac, nu pot da mai mult și, practic, pe plan internațional, „suntem în pom”, cum s-ar zice pe șleau. E adevărat – avem talente, dar nu de nivel european. În grupa noastră, fiecare adversar are un Lewa, un Eriksen, un Jovetici, un Mhitarian. Conform opiniei lui Boloni, singurul nostru fotbalist capabil să facă față în Liga Campionilor este Alibec. Corect sau nu, noi rămânem la banalitățile noastre: avem talente gârlă, dar nu le ajută statul, privații, federația, soarta, norocul…

Nu e chiar așa! Recitiți-l pe Marcelinho Răducanu, câți copii valabili a găsit la o selecție, câți a trimis acasă… Acum, ca să fiu sincer până la un capăt al articolului, nu am constatat că ratarea calificării noastre la Mondial (sau a Ungariei…) ar fi stat pe capul lumii și acel nul al Franței cu Luxemburg. E de înțeles. Personal, nu sunt dintre aceia copleșiți de actualul geniu francez în fotbal. În schimb, cu cât trece timpul, mă văd confirmat în această cvasi-aiureală pe care am susținut-o după Euro 2016: cel mai bun meci făcut de naționala noastră în acest mileniu 3 a fost acela cu Franța, acel 1-1 pierdut în ultimele minute. O să-i ducem dorul, o văd de pe acum.