Toate articolele
Cele mai noi articole de Alin Buzărin
Conceicao a plecat în permisie 

Minteuan nu e manta de vreme rea. El e al clubului, a jucat ani la rând la CFR, a urcat cu echipa din ligile inferioare, pregătea echipa secundă și e normal ca atunci când n-ai soluții sau nu le ai […]

...

America lui Hagi 

A mai profețit o dată, când cu statuile. Care n-au fost ridicate la modul propriu, pe soclurile aferente, dar în mintea multora dintre noi ele există. Și poate că peste niște ani chiar vor fi dăltuite în bronz sau piatră. […]

...

Fotbalul simplu al Craiovei

Ca să piardă, o dată la un an și trei luni, vreun meci în deplasare în campionat, CFR trebuie să treacă pe la Craiova. În decembrie 2017, Dan Petrescu, oarecum împotriva firii sale tactice, asedia poarta olteană o repriză întreagă […]

...

Amintirile și ilogica golului în deplasare

În aprilie 1983, Craiova își plângea soarta amară după ce rata intrarea în finala Cupei UEFA. 0-0 la Lisabona, 1-1 pe „Central”, iar golul în deplasare marcat de Filipovici bara drumul oltenilor. Neînvinși, dar eliminați de o prevedere absurdă de […]

...

Penaltyul, moment de groază 

„Alergam ușor, priveam portarul, iar când ajungeam aproape de minge, desfăceam puțin unghiul piciorului drept”, povestește după decenii Claudiu Vaișcovici episoade din cariera sa de executant de penaltyuri. El era specialistul acelui Dinamo 1988-1990. Mai băteau și Răducioiu, și Mateuț, […]

...

Alin Buzărin

Oltenia continuă să dea nu doar fotbaliști, ci și povestitori cu har și cu simțul umorului. Plus memoria de PC de ultimă generație

Oricine caută în arhivă va vedea că acest blog a început în vara lui 2006. Dar e fundamental greșit. Blogul a apărut de fapt cu peste treizeci de ani mai devreme, cînd scriam în minte cronicile unor meciuri reale sau imaginare.

Acest blog s-a ivit în tribunele Centralului, când numele stadionului de astăzi, Ion Oblemenco, încă trăia, juca și dădea goluri. S-a șlefuit apoi cu Craiova maxima, via biblioteci, ziare vechi și alte inutilități ale mileniului trei, care într-o casă de familist cu greu își mai fac loc în pod.

Acest blog exisă pentru că măcar o dată pe lună mă refugiez în sus-amintitul pod pentru cîteva ceasuri. Acolo stau între file îngălbenite, cu Oblemenco, Balaci, Dudu Georgescu, Dobrin, cu Mircea Lucescu brunet și creț în echipamentul lui Dinamo, cu stîngaciul de vis Puiu Iordănescu într-o poză în care-și lăsase mustață și avea perciuni.

De-acolo vine blog, din acei ani de amintiri. Dintr-un timp în care nu existau comment-uri, ci scrisori pe adresa redacției. Nu exista google, ci bibliotecă. Din poze alb-negru și din tipar înalt.

După ce aproape douăzeci de ani am avut telefon mobil cu taste, de vreo lună am primit un aparat sofisticat, plus vreo doi giga pe lună în abonament. Neașteptatul șoc tehnologic riscă să-mi schimbe tabieturile, rărindu-mi vizitele în pod și îndemnându-mă să scarpin tot mai des acest touch-screen în căutarea unor vremuri în care răsfoitul era un gest frecvent. Chiar, ați observat că atunci când glisezi cu degetul pe ecran faci cam același gest ca și cînd ai răsfoi o carte?