6,5,2,1
Șase ani, cinci selecționeri, doi președinți și un dezastru. E tabloul complet al ratării acestei calificări, pe care trebuia s-o obținem CU ORICE PREȚ
Era după-amiaza de 19 septembrie 2014, când delegația română se pupa zgomotos, unsuros și fals, sub aripile de cloșcă ale perenului maestru de ceremonii Vasile Dâncu. Michel Platini desfăcea plicul cu foaia pe care scria că România și Bucureștiul obținuseră organizarea unei părți din Euro 2020. Urma să facem stadioane, tren de suprafață până la aeroport și o echipă națională capabilă de a se califica la o competiție care fără gazdă arată fie a nuntă fără mireasă, fie a priveghi fără defunct.
De ce doi președinți
Într-adevăr, la momentul atribuirii, septembrie 2014, Răzvan Burleanu era deja de șase luni președintele FRF. Dar demersurile de organizare le începuse cu multă vreme înainte Mircea Sandu. L-am alăturat și pe „Naș”, nenegându-i meritele, în șiragul de cifre din titlu, însă nimic nu ne garantează că dacă ar fi rămas el președinte, mireasa ar fi venit la propria-i nuntă. Poate ne-am fi calificat, dar e posibil să fi și ratat, pentru că deja lucrurile începuseră s-o ia la vale.
N-am evitat rușinea
Alaltăieri scriam exact pe acest spațiu că meciul de la Reykjavik e de fapt un baraj de evitare a rușinii de a nu fi prezenți la o competiție pe care, măcar în parte, o găzduim. Asta fiindcă ne-am gospodărit (prost!) în așa fel încât totul a rămas pe seama acestei ultime șanse. Toată strategia noastră de mai bine de șase ani încoace a ajuns să se concretizeze în hazardul unei singure seri. Când Rădoi poate să nu fie inspirat. Când Camora poate să nu iasă la ofsaid. Când Dragoș Grigore și Chiricheș se pot accidenta. Când lui Alibec poate să-i fie rău la încălzire. Când VAR-ul poate să nu sesizeze și al doilea, și al șaptelea și al o sutălea penalty pe care noi, patrioți incurabili, pretindem că l-am avut.
Selecționerii
Burleanu l-a moștenit pe Pițurcă, nu l-a putut opri să nu plece la saudiți și l-a pus în locul acestuia pe Iordănescu, soluția la îndemână, pentru că lucra deja în Federație. L-a adus apoi pe Daum, ca să fie în trend. L-a pus pe Contra tot ca soluție la îndemână, în locul căruia a venit altă soluție la îndemână, Mirel Rădoi. În această sarabandă de soluții la îndemână s-au evitat de fiecare dată soluțiile reale. Lucescu, tată și fiu, Olăroiu, Hagi, Boloni, Petrescu. Negocierile cu aceștia fie nici n-au existat, fie s-au rezumat la stadiul de zâmbete diplomatice, de-o parte și de alta.
Nu s-a mers pe clădirea din temelii a unei echipe naționale, deși în șase ani ar fi fost timp suficient pentru asta. S-a trăit din niște rezultate sporadice, cum a fost recenta victorie din Austria, sau din calificarea la Euro 2016, obținută eroic în Faroe, într-o grupă în care cel mai greu adversar a fost „marea” Irlanda de Nord. Și s-a crezut că selecționata U21, cu regulă cu tot, ne va fi colac de salvare. Nu ne-a fost!
Bine ați venit pe la noi!
Acum nu ne rămâne de făcut altceva decât ca la vară să ne primim cum se cuvine musafirii, în spiritul tradiționalei ospitalități românești. Și să ne ferim de vreo altă gafă, de proporțiile aceleia în care Hagi n-a fost invitat la tragerea la sorți. Din punct de vedere al socializării suprastructurii federale, stăm excelent. Mai rău stăm cu fotbalul și cu banii. Dacă ne-am fi calificat, n-am fi trăit această rușine și ne-ar fi intrat în conturile cam golașe măcar vreo 9 milioane de euro.
Nu-i nimic, poate altădată, în altă viață.