De ce nu se mărită Dinamo?
Vânzarea clubului se tot amână, cumpărătorii par cu toții neserioși. Dar marfa e vreo picătură de rouă?
Prin 2040, între al paisprezecelea și al cincisprezecelea val al pandemiei de coronavirus (care probabil că se va numi atunci COVID-39), când iarăși se va întrerupe fotbalul și știrile vor cam lâncezi, subiectul vânzării lui Dinamo va reveni puternic în actualitate.
Peisajul de peste 20 de ani
Probabil că atunci, în 2040, bătrânul și sleitul investitor Negoiță se va confrunta cu aceleași probleme ca și acum. Jucătorii vor cere cele 167 de salarii restante, se va spune că s-a ieșit din a cincisprezecea insolvență, s-a evitat al zecelea faliment, iar licența a fost luată cu greu, numai după ce suporterii au achitat a 240-a cotizație lunară (cam atâtea luni vor fi până atunci), de câteva sute de mii de euro, dar ei, suporterii cotizanți, nu vor putea să decidă, pentru că unde ați văzut voi, oameni buni, club la care să decidă suporterii? Ei să plătească, de decis tot Negoiță decide.
Investitorul anului 2040
La poarta clubului va bate atunci al 758-lea potențial cumpărător (cam asta e media, apar circa trei nume noi pe lună). Nou-sositul va fi un tip spectaculos. Între două vârste și, în premieră față de precedenții mușterii, care aveau domicilii banale în Spania, India, România sau în zona arabă, acest din urmă prinț al finanțelor planetare va avea domiciliul în Antarctica. Va lua ochii românilor, cărora le va spune că are mai multe fabrici de gheață acolo, pe care o colectează de la streașină, la fiecare răsărit de soare, adică o dată la șase luni. Formidabil! Ce idee de afaceri! Ce minte luminată!
A câta „cretinătate?”
După ce investitorul banchizelor va cere un audit, lucrurile vor trena o vreme, iar apoi, la scurtă vreme, se va descoperi că afaceristul e adânc vârât în blaturi, punând la cale aranjamente oneroase între echipele mai multor arhipelaguri din zona Polului Sud. Și firește că Negoiță, cu reumatismele inevitabile ale senectuții, ne va anunța, așa cum a făcut-o mai de fiecare dată, că totul a fost o „cretinătate”. Expresia îi aparține, dar se poate adăuga și „mai aveam să le-o dau și pe mama”. Tot din vocabularul acționarului de lângă Delta Văcărești.
O apă și-un pământ
Cumpărătorii lui Dinamo din epoca modernă și contemporană au eșuat lamentabil cu toții, imaginea lor fiind developată pe clișee situate între penal și caricatural. Indienii și arabii pe care-i țineți minte. Apoi, Viorel Cataramă, adică unul care după ce-a ratat tranzacția, s-a dus la Bărbulești să se infecteze benevol cu coronavirus. Alunecosul Toni Curea, care totuși, într-o vreme, nu demult, era credibil pentru patronii de club din România, din moment ce-i îndesau în buzunare comisioane grase. Să nu mai vorbim de spanioli. Cei ai canotorului aveau în cont doar 3.000 de euro, iar ceilalți căpușau piața blaturilor. Cum de la poarta lui Dinamo au bătut doar astfel de oameni?
Dar mireasa? Cum e mireasa?
Păi, iată cum: știau ce aveau de cumpărat. Știau că fata mare care a anunțat că vrea să se mărite nu e deloc fată mare. Că nu cumpără un pension de maici, ci un club pe care alifiile Levantului nu reușesc, în ciuda strădaniilor, să-l facă să arate altfel decât este. O marfă vopsită nu poate atrage decât fie amatori de chilipiruri, fie misiți care cred că, la rândul lor, îi pot păcăli pe alții. Nu se vinde Giulgiul din Torino, nici broboada Maicii Tereza, ci un club care după ce a scăpat de sub vipușca lată a generalilor antedecembriști, a încăput pe zeci de mâini murdare. Fata mare, mireasa din vis, e cusută cu ață albă, sau, în fine, alb-roșie. Nu doar acolo, jos, ci peste tot.