Mima, rebelul meticulos

Fostul polist Miroslav Giuchici își istorisește cariera în scris. Recent a apărut primul volum al ”trilogiei” anunțate

„Mima”, cum îi spune toată lumea, a fost un fotbalist bun al anilor șaptezeci-optzeci, mult mai bun și mai talentat decât cifrele carierei sale. Genul de atacant sau de mijlocaș ofensiv care putea câștiga singur un meci. Dribla extraordinar, şuta excelent la poartă cu ambele picioare (de bază totuși dreptul), lovea bine cu capul. A jucat cel mai mult la Poli Timișoara, cu Dembrovschi, Păltinișan, Leonida Nedelcu, Liță Dumitru, Anghel, Rotariu. A avut doi ani excelenți la Jiul, dar a cunoscut și exilul în liga secundă, la UMT.

A fost antrenat de nume mari, „Jackie ” Ionescu, Angelo Niculescu, Costică Rădulescu, Lereter, cu toți având frecvente contre. De fapt, personalitatea lui aspră i-a corodat urcușul, împiedicându-l să ajungă la nivelul la care talentul i-ar fi dat dreptul. A jucat până spre finalul anilor optzeci, după Revoluție a avut o școală de fotbal, Srbianca, de numele căreia se leagă începuturile mai multor fotbaliști bănățeni cunoscuți, iar azi, la 64 de ani, deja bunic, Mima s-a așternut la scris.

Deportații
Cartea (primul volum are aproape 500 de pagini) începe cu drama sârbilor din Banat. Țărani înstăriți din comuna Diniaș, aceștia au fost deportați în număr mare în obsedantul deceniu al anilor cincizeci. Au fost urcați în tren într-o noapte, au călătorit zile întregi până când trenul s-a oprit într-o gară, în plin Bărăgan, la Însurăței. Acolo și-au ridicat case, au format satul Schei și acolo, în județul Brăila, s-a născut Miroslav Giuchici, în 1954. Peste câțiva ani au primit permisiunea de a se întoarce acasă, în Banat, și-au găsit casele lor trainice, cu ziduri groase, fie distruse, fie sedii austere ale unor „unități socialiste”. Au luat-o de la capăt, și-au pus pe picioare gospodăriile, dar mulți dintre ei nu mai erau. Le rămăseseră oasele printre ciulinii Bărăganului.

Jurnalul sârbo-român
Un antrenor de la juniorii lui Poli, Zbârcea, fost fundaș la Știința Timișoara cu care a câștigat Cupa României în 1958, l-a îndemnat pe adolescentul Mima să țină un jurnal. Cum limba sa maternă era sârba, prima parte a însemnărilor e în graiul lui Geaici și Kolarov. Abia în anii din urmă, când s-a apucat să scrie cartea, și-a tradus în românește gândurile și întâmplările din urmă cu peste patru decenii.

A fost odată o lume cu hârtie și creion
În carte e povestit nu totul, ci absolut totul. Câte ture de teren a dat Mima în cine știe ce marți din 1975, cine l-a înlocuit și în ce minut în cutare amical, cu cine a stat în cameră în deplasarea de Divizia B de la Cavnic și ce subiecte i-au picat la examenul de Anatomie de la Facultatea de Educație Fizică. Pentru amatorii de literatură de ficțiune s-ar putea să fie o înșiruire prea insistentă de date. Dar, dincolo de o precizie surprinzătoare, mai ales la un tip de regulă boem, creionul și hârtia anilor șaptezeci dau o palmă zdravănă anilor de azi. Oare câți dintre fotbaliștii mileniului trei își notează, măcar în fișierele telefonului mobil, ce-au făcut la antrenament și cât au scos pe suta de metri?