Samurai pentru România

Stăm cu ochii în soare după revanşa lui Bute? Sau ni-l adjudecăm pe finalistul Daniel Ghiţă?

S-a modificat schimbarea la Federaţia Română de Box. Noua conducere merge pe vechile priorităţi: Bute, Bute, Bute. Preşedintele Leonard Doroftei a promis să-i facă […]

Stăm cu ochii în soare după revanşa lui Bute? Sau ni-l adjudecăm pe finalistul Daniel Ghiţă?

S-a modificat schimbarea la Federaţia Română de Box. Noua conducere merge pe vechile priorităţi: Bute, Bute, Bute. Preşedintele Leonard Doroftei a promis să-i facă rost de adversari mai puţin „oscarizabili” decît Mendy şi de meciuri mai puţin „ieftine”. De pildă, o mare gală pe Arena Naţională, „Campion pentru România 2”.

Merită să uităm de ştirea deceniului următor, revanşa Bute-Froch, şi să ne amintim de ştirea începutului de an în sportul românesc: Daniel Ghiţă a luptat în finala Galei K1 Glory 4 de la Tokyo. Diferenţa dintre cele două sporturi e sensibil mare: la box primeşti pumni în ficat, la K1 primeşti picioare în ficat. Ghiţă, „Samuraiul Sălbatic”, cum îi spun japonezii, a luptat patru meciuri într-o zi. Patru meciuri de trei runde, a cîte trei minute, plus o rundă suplimentară în optimi. A pierdut finala după ce a primit o lovitură cu piciorul în cap, în prima rundă.

Acum, doar ca idee, să-l comparăm pe adversarul lui Ghiţă din finală, olandezul Semmy Schilt, în greutate de 127 de kilograme, cu Carl Froch, 76,9 kilograme. Sigur, greutatea nu e totul în luptele din ring, contează şi tehnica, şi tactica. Altfel, am spune că „supergreul” Daniel Ghiţă a pierdut în faţa unui Froch şi trei sferturi, cu aproximaţie.

O altă diferenţă între boxul profesionist şi K1 constă în bursele de meci. Pentru finala de la Nottingham, Bute a avut o bursă de 1,5 milioane de euro.Pentru că a ajuns în finala de la Tokyo, Daniel Ghiţă a luat 100.000 de euro. Cîştigătorul a încasat 400.000 de euro. Există şi burse mai mari în K1, calculate probabil în funcţie de numărul de picioare în cap, de postul TV care difuzează gala, de promoteri. Dar boxul profesionist pare un sport de răsfăţaţi în comparaţie cu sporturile de contact. E un sport promovat agresiv, pe cînd  K1 e un sport agresiv, mai aproape de violenţa pură decît de marketingul pur.

Totuşi, boxul fură prim-planul la noi. Despre Daniel Ghiţă, „un român foarte puternic”, cum l-a descris presa olandeză, se scrie şi se vorbeşte mai puţin la noi decît de Lucian Bute. Are mai multă charismă româno-canadianul de la Interbox decît fostul SPP-ist de la Golden Glory? Nu e charisma, doar că boxul ne-a adus medalii olimpice, chiar şi la galele profesioniste de box se cîntă imnul.

Felul formidabil în care a cucerit centura mondială, felul lamentabil în care a pierdut-o, entuziasmul şi dezolarea legate de numele lui Bute au sporit ataşamentul românilor faţă de eroul din Pechea. Au sporit gradul de identificare a publicului larg cu el. E „Bute al nostru”. Acum aşteptăm revanşa, cu „R” mare, nu neapărat de la Froch, de la cine s-o nimeri. Revanşă să fie!

Între timp, de ce să nu ne rupem puţin de această vrajă nostalgică a „nobilei arte” şi să deschidem ferestrele şi spre alte ringuri? Dacă tot ni se aprinde beculeţul de cîte ori auzim despre un român care „se află în cărţi” pentru ceva sau a fost lăudat/pomenit/confundat de cineva, undeva, într-un colţ al lumii, merită să ne bucurăm şi pentru românul Ghiţă. Şi pentru alţi luptători care n-au fost cap de afiş în gale organizate cu bani publici, n-au fost purtători ai brandului de ţară, n-au avut parte de „spatele” generos pe care se sprijină imaginea lui Bute.