Cum ne vedem, cum ne văd
Semiprofesionismul din Liga 1 ne dă (de) gol în Liga Campionilor. Vreo surpriză?
„Vă spun, Oţelul a încercat unele lucruri sperînd să scape nepedepsită în seara asta, încît mă întreb dacă nu cumva ei se joacă de fapt cu arbitrii […]
Semiprofesionismul din Liga 1 ne dă (de) gol în Liga Campionilor. Vreo surpriză?
„Vă spun, Oţelul a încercat unele lucruri sperînd să scape nepedepsită în seara asta, încît mă întreb dacă nu cumva ei se joacă de fapt cu arbitrii în România. Faultul lui Perendija, la mile depărtare de minge, incredibil!”. Asta exclama, în live-textul partidei, corespondentul „The Telegraph”. Nu ne mai întrebăm, la rîndul nostru, de ce, de unde nădejdea că în Europa fotbalul nostru ar putea să se vadă mai frumos, mai curat, mai deştept decît arată competiţia internă. După ce practici stîngăcia etapă de etapă, nu atingi graţia subit, doar pentru că aşa ţi-ai propus şi ai scris în carneţelul de obiective.
Arbitrajele proaste sau cu tendinţă, jocurile proaste, fără tendinţă, investiţiile tinzînd spre zero. Şi deodată, din nimic, de nicăieri, puncte în grupele Ligii. Surpriza luminoasă a unei remize cu Manchester United. Nu e imposibil, desigur, dar e profund neserios. Dubla măsură pe care o aplică echipele noastre fotbalului – una, meschină, semiprofesionistă, pentru Liga 1, cealaltă, deplin mobilizată şi concentrată pentru Europa, ne trădează de la „mile depărtare”. Pentru că în Europa jucăm rar, prea rar ca să deprindem bunele purtări şi înţelesuri. Aşa că, mai devreme sau mai tîrziu, o „comitem”.
„Oh, Oţelul, dacă meciul ar fi durat doar 88 de minute!”, ofta „The Telegraph”.
Oh, Oţelul, dacă ar fi durat doar 45 de minute, ce joc decent, ce orgolii răzbunate, ce i-am fi pus la respect pe englezii care au încurcat Bucureştiul cu Budapesta. Le-am fi arătat cine sîntem sau cine ne imaginăm în clipe de năduf că ar trebui să fim.
Oh, Oţelul. Un singur nou-venit în primul „11”, Sorin Frunză, liber de contract, după campania de transferuri din vară. La ce să te aştepţi? „Oh, Doamne. Sîntem condamnaţi să mergem pe aceeaşi strategie: necunoscut şi ieftin”, se lamenta şi Marius Stan în vară. „Nimeni, nici o echipă de la noi nu va mai face nimic, nu poţi, sîntem sortiţi pieirii cu toţii”. Pe lîngă resemnarea şefilor de club de la noi, oaia Mioriţa pare o fiinţă optimistă şi întreprinzătoare.
Ceea ce e sortit pieirii e doar un anumit mod de a concepe fotbalul, de a investi în fotbal, de a profita de pe urma lui. Sigur, nu ne obligă nimeni să evoluăm pe prima scenă a fotbalului, noi, care, parafrazîndu-l pe Marius Stan, sîntem „condamnaţi” la culise şi la jenă.
Dar cu astea se poate trăi, nu-i aşa? Şi cu umorul sec al ziariştilor britanici, supăraţi că au dat prea mult pe taxiurile de la aeroport. „Oraş de escroci. Doar Ferguson a plătit mai mult, 30 de milioane de lire pe un bulgar căruia nu-i place s-alerge!”. Doar că şi de-acolo, de la masa presei cocoţată în capătul inelului doi, s-a observat că fanii lui Manchester veniseră aproape la fel de mulţi ca fanii Oţelului. Ceilalţi, vreo 20.000 de bucureşteni, i-a numărat „The Telegraph”, „erau gata să aplaude pe oricine”.
De la un stadion care ovaţionează în picioare Realul zdrobitor, am avansat spre un public împărţit. De la autogoluri de basm, am progresat spre penalty-uri pentru care, o recunosc şi englezii, Wayne Rooney a fost nevoit să muncească. Înaintăm cu paşi mici, nesiguri. Nu sîntem chiar de tot „sortiţi pieirii”.
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele