Murim din amintiri

Ceea ce s-a petrecut cu Sameş este reversul cazului Neşu

Ştefan Sameş s-a dus duminică dimineaţă. La nici 60 de ani, răpus de un cancer diagnosticat tîrziu. Singura speranţă, i-au spus medicii români, singura speranţă e tratamentul în străinătate. Prea […]

Ceea ce s-a petrecut cu Sameş este reversul cazului Neşu

Ştefan Sameş s-a dus duminică dimineaţă. La nici 60 de ani, răpus de un cancer diagnosticat tîrziu. Singura speranţă, i-au spus medicii români, singura speranţă e tratamentul în străinătate. Prea des se spune asta. N-are legătură cu sportul, are legătură cu ţara, cu reforma din sănătate, cu nivelul de trai.

Ceea ce s-a petrecut însă cu fostul fundaş de fier, în ultimele luni de viaţă, are legătură cu sportul. Reprezintă reversul a ceea ce s-a petrecut cu Neşu, accidentat grav în Olanda. Înconjurat de emoţie generală şi îngrijit de un sistem care include clubul de fotbal.

Cazul lui Sameş e o lecţie amară despre nivelul nostru de umanitate, nu de trai. Pe cît sîntem de săraci şi neaşezaţi, pe atît sîntem de dezbinaţi şi indiferenţi, în cel mai decent caz. Stăm prost cu respectul faţă de valori şi stăm prost cu respectul faţă de celălalt.

Sameş tocmai fusese dat afară de la Steaua, unde antrena de 12 ani, la Centrul de copii şi juniori. Cumva, în fotbalul nostru, căruia-i deplîngem lipsa de viziune, fostele glorii sînt în plus. Cluburile se dispensează de serviciile lor cu aceeaşi nonşalanţă cu care renunţă la un paznic de noapte. Oamenii ca Sameş, ca Sandu Neagu, ca Dumitrache nu-şi găsesc locul. În alte părţi, într-un fotbal cu voinţă de viaţă, experienţa lor, numele lor, prezenţa lor e valorificată în fel şi chip de marketingul sportiv.
Ca ajutor pentru Sameş, bolnav şi şomer, s-a deschis un cont pentru donaţii. Olăroiu şi Rădoi au donat cîteva zeci de mii de euro şi l-au ajutat să se interneze în Austria. A fost încercarea unor persoane fizice de a suplini lipsa unui sistem, care să ateste solidaritatea de breaslă.

Pentru că au existat Sameş şi alte foste glorii, Steaua este ceea ce este. Iar Olăroiu, Rădoi şi mulţi alţii au ajuns ceea ce sînt. Doar unii dintre aceştia mulţi, de la Steaua, de la Rapid, de la Craiova, i-au întors datoria de onoare lui Sameş. Doar unii s-au sinchisit de soarta lui.

Nu-i normal ca un om care a pus umărul la fotbalul nostru să fie dat la o parte ca un lucru de prisos! Caritatea nu denumeşte o pomană oarecare, ci o datorie. În cazul de faţă, datoria actualilor fotbalişti faţă de foştii fotbalişti, a fotbalului de azi faţă de fotbalul de ieri. Meciuri de gală, licitaţii de suveniruri, posturi onorifice în cluburi. Nu e o chestiune de bani, ci de interes, de mentalitate, de mediu.

Din pierderea lui Sameş, ne-ar putea rămîne măcar o lecţie. Un înţeles.

Fotbalul nostru abuzează de prezent şi are o problemă cu fostele glorii. Are o problemă cu locul şi rostul jucătorului înainte şi după retragere. Cu demnitatea persoanei.

Dacă n-ar fi avut problemele astea, atunci Sameş nu s-ar fi închis în cameră în ultimele săptămîni. Nu s-ar fi înconjurat de ziare şi poze vechi, nu le-ar fi privit cu îndîrjire, de parcă nimeni altcineva n-ar fi în stare să-şi amintească de el, cel care a fost.