O afacere fără sînge

Chiar şi fără arcade sparte, meciul Bute – „Last Chicken” Mendy a avut spectacol

A fost o gală de box profesionist, urmează un meci inaugural cu Argentina, pe un stadion care s-a lăsat aşteptat peste 20 de ani. Sînt evenimente […]

Chiar şi fără arcade sparte, meciul Bute – „Last Chicken” Mendy a avut spectacol

A fost o gală de box profesionist, urmează un meci inaugural cu Argentina, pe un stadion care s-a lăsat aşteptat peste 20 de ani. Sînt evenimente care intră în firescul civilizaţiei. E bine că se organizează, e bine că românii au motiv să ţină pumnii şi să se bucure împreună, să iasă în Piaţa Universităţii, să asculte imnul, să-l aplaude pe unul de-al lor, care, apropo, vorbeşte o franceză destul de fluentă. Să sperăm că, pe viitor, nu ne vor costa şi sufletul din noi. Deocamdată, să ne bucurăm de ele. Le-am cam aşteptat.

Lucian Bute şi-a apărat centura în România. Asta e ştirea de bază. Cei care s-au aşteptat să vadă fapte eroice în ring, corzi însîngerate, ca în „Taurul furios”, încleştări la limita puterilor probabil au fost un pic, doar un pic deazamăgiţi. Nostalgici, mai degrabă, că nu te poţi numi dezamăgit cînd un român de-al tău cîştigă detaşat la el acasă.

E drept că nici boxul nu mai e ce-a fost. Tinde tot mai mult spre wrestling. Nu e neapărat o pierdere, e o transformare în logica spectacolului de televiziune, a spectacolului în general. Bute urcîndu-se pe pilonii din colţul ringului şi salutînd publicul de acolo – e un gest din wrestling.

În boxul din alte vremuri, de pe vremea lui Cassius Clay – George Foreman, outsiderii puteau răsturna oricînd ierarhiile, printr-un efort de voinţă. Boxul ultramanageriat din zilele noastre limitează drastic şansele pentru „Cinderella-men”. Vorbim despre o afacere, despre bani mulţi, despre investiţii care trebuie protejate. Clubul Interbox, organizatorii români, televiziunile implicate au colaborat astfel încît spectacolul să fie maxim, iar surpriza pe plan sportiv, strisct sportiv, să fie minimă.

Publicul de wrestling nu se simte vexat, tras pe sfoară, se aşteaptă să-şi vadă favoriţii ştergînd pe jos cu outsiderii şi sărind cu picioarele pe ei. E în regula jocului. Ar fi dezamăgiţi să se întîmple invers. Regula jocului trasează orizontul de aşteptare al sălii, iar regula din wrestling este iluzia sîngelui, iluzia înfruntării, iluzia furiei. Bătălia adevărată se dă undeva în culise şi constă, banal, în semnarea unor cecuri.

Cînd Bute l-a pus fulgerător la pămînt pe Jean-Paul „Last Chicken” Mendy, emoţia victoriei a fost reală. Nimic trucat aici. Nici lacrimile campionului, nici bucuria celor care au ieşit la Universitate. Pentru că ştim că Bute e cel mai bun, ştim cum a ajuns în fruntea categoriei sale, l-am văzut şi cu ochii umflaţi, şi cu arcadele sparte.

Doar că, o dată intrat în sistemul profesionist, sîngele din ring dispare treptat, pe măsură ce te apropii de vîrful ierarhiei. Nu mai vedem decît partea strălucitoare, gala, pompa organizatorică, vedetele, luminile electrice, Bute campionul mondial. Nu vedem astfel de spectacole prea des şi nici la preţ rezonabil, dar asta-i altă discuţie.