Macaroane cu dragoste

„Cine spune ăla este” („Mine vaganti”) trebuie văzut pentru că vara e prea scurtă, pentru că viaţa e prea scurtă şi pentru că astfel de comedii generoase apar rar pe marile ecrane, mult mai rar decît roboţii, androizii şi clonele […]

„Cine spune ăla este” („Mine vaganti”) trebuie văzut pentru că vara e prea scurtă, pentru că viaţa e prea scurtă şi pentru că astfel de comedii generoase apar rar pe marile ecrane, mult mai rar decît roboţii, androizii şi clonele 3D.

Nici umbră de caricatură, cinism, sarcasm în povestea familiei Cantone, din Lecce, proprietara unei fabrici de paste. Simpatizezi, complice, nu doar cu personajul principal, Tommaso, fiul rătăcitor, ci cu toate personajele, de la tatăl de modă veche, care nu-şi vede în ruptul capului fata pe post de manager, la nepoţii grăsuţi, „trataţi” de tuse imaginară cu linguriţe de coniac.

Filmul lui Ferzan Ozpetek (turc, şcolit la Roma poetico-realistă) te prinde de mînă şi te poartă prin toate camerele reşedinţei Cantone, prin toate ungherele memoriei şi dorinţelor. Auzi bîrfa servitoarelor, vezi prin ochii mătuşii prea cochete ca să poarte ochelari şi prea amatoare de tărie ca să nimerească lentilele de contact. Şi apoi această frumoasă misterioasă care apare/dispare în trombă şi sparge metodic oglinzi retrovizoare cu tocul- cine să fie, ce urmăreşte?

În acest univers nevinovat în esenţă şi stabil în aparenţă, Tommaso (Riccardo Scamarcio – o variantă blîndă, mediteraneană, a lui Benicio Del Toro) se întoarce acasă, să-şi anunţe familia că este homosexual. Fratele său, rămas la vatră, are şi el nişte noutăţi de comunicat la cina festivă. Să nu vă aşteptaţi la o reacţie „politic corectă”, cum ne-au obişnuit filmele despre valorile familiei americane.

Gîndiţi-vă mai degrabă cum ar fi reacţionat Vito Corleone dacă fiii săi veneau să-l anunţe că sînt gay, că au studiat filologie, că vor să devină scriitori în loc să conducă afacerea familiei, că nu intenţionează să producă urmaşi şi alte veşti asemenea. Tatăl din filmul lui Ozpetek, Vincenzo, se scandalizează pe măsura statutului de „il capo”: tună şi fulgeră pe faţă,
boceşte în ascuns, cu albumul de familie în braţe. Cea mai blîndă replică vine din partea cumnatului, „idiotul napoletan”: „Există şi lucruri mai rele decît să fii gay: boala, foametea, moartea”.

De aici şi pînă la înţelegerea şi regăsirea echilibrului în sînul micului clan, e o cale care trece prin mai multe generaţii şi peripeţii. Cea care primeşte vestea aşa cum se cuvine este bunica, „eşti rămas în urmă cu capul!”, îşi dojeneşte fiul. Ea se întoarce înapoi, în vremurile cînd i se spunea „fata toscană” şi îşi aminteşte că e „o rebelă”. Fiecare familie are aşa ceva.

Iar rebelii sînt „cei care pun lucrurile la locul lor, acolo unde nu ar fi avut cum să ajungă altfel”. Personajele unice, poveştile lor, feţele lor, mişcate de emoţii, ca apele aurii ale unei oglinzi vechi, felul cum se plimbă camera de la un chip la altul, ca o privire care vrea să îmbrăţişeze lumea, să nu piardă nimic din ea – toate se leagă şi se adună într-o scenă finală memorabilă, care-ţi pune un nod în piept.

E un altfel de rîs cel pe care-l provoacă filmul lui Ozpetek, un rîs din inimă, rîsul pe care îl ai cînd priveşti viaţa în lumina justă. Sau sub atingerea nemuritoare a soarelui Toscanei.