Cazul Cozma: omenescul posibil

Filmările de pe camerele de securitate, în semiîntunericul barului din Veszprém, au rulat zile în şir pe televiziuni. La doi ani şi jumătate de la uciderea lui Marian Cozma şi de la reluările delirante ale cumplitei nopţi de 8 […]

Filmările de pe camerele de securitate, în semiîntunericul barului din Veszprém, au rulat zile în şir pe televiziuni. La doi ani şi jumătate de la uciderea lui Marian Cozma şi de la reluările delirante ale cumplitei nopţi de 8 februarie 2009, instanţa din Ungaria a pronunţat verdictul. Doi dintre cei trei vinovaţi vor ispăşi pe viaţă, al treilea – cu 20 de ani după gratii.

Insuficient, spune Cristian Gaţu. Da, insuficient, dacă ne aşteptăm ca o sentinţă judecătorească să repare ireparabilul. Numai că nu asta e menirea justiţiei. Pedeapsa cu moartea, pe care o sugerează şeful FRH, nu ar da timpul înapoi.

În ziua de 24 iunie 2011, pe agenţii vin imagini cu un fotbalist costarican. Dennis Marshall, de 25 de ani, a riscat aiurea o depăşire, în curbă, iar maşina lui s-a izbit de un camion. O tragedie nu se compară cu o alta. Uneori, rămîne doar imaginea şocantă, targa cu trupul însîngerat al lui Marshall, lîngă nişte fierătanii şi carcase zob. Nimic de făcut. Cel mult, să ridici ochii, cu orice ar putea formula ei, spre cer.

În cazul uciderii lui Marian Cozma, vinovaţii au nume. Şi, dincolo de impactul asupra publicului şi/sau audienţei, imaginile de la locul crimei au devenit probe şi au contribuit la prinderea, judecarea şi condamnarea vinovaţilor. Urmează, probabil, recursul. Insuficient?

Da. Dar cînd în fluxurile zilnice de grozăvii, apare o sentinţă într-un caz de crimă, înseamnă că s-a făcut ceea ce era omeneşte posibil. Şi necesar. „Mai mult de atît nu se putea da”, spune tatăl, Petre Cozma. „Deşi dreptate nu se va putea face niciodată”. Decît într-un singur fel, singurul valabil în cazul tragediilor: memoria.