Coada la fotbal, etapa cu „mascaţi”

S-au aşezat la coadă de la 9 dimineaţa. Se zvonise că biletele se vor da de la 12:00. Sute de oameni au aşteptat în ploaie, au protestat mocnit, apoi s-au înghesuit să prindă un tichet pentru Oţelul – Timişoara. Coada […]

S-au aşezat la coadă de la 9 dimineaţa. Se zvonise că biletele se vor da de la 12:00. Sute de oameni au aşteptat în ploaie, au protestat mocnit, apoi s-au înghesuit să prindă un tichet pentru Oţelul – Timişoara. Coada la bilete de fotbal risca să devină o raritate în peisaj.

Îmbulzeala de la Galaţi probabil stîrneşte invidii şi nostalgii pe la celelalte cluburi. În trei ore, s-au dat toate biletele. Oficialii clubului susţin că au scos la vînzare 10.000. Presa locală susţine că au fost scoase doar 3.500, restul s-au dus la abonaţi şi la angajaţii Arcelor Mittal, principalul sponsor. Ce-i drept, 10.000 de bilete vîndute în trei ore la patru case înseamnă cam 14 bilete vîndute pe minut.

Într-un fel sau altul, stadionul va fi plin. Nu fără episoadele degradante pe care le presupune statul la coadă în stil românesc. S-a strigat „Hoţilor!”, s-au dat coate în burtă, au intervenit jandarmii şi mascaţii, pentru a calma spiritele. S-a făcut „porţie”, trei bilete de om, cei patru casieri ultrarapizi se pare că n-au ţinut cont de ea, prin urmare, au fost demişi. Unul s-a ales şi cu dosar penal, pentru iniţiativa personală de a dubla preţul.

Cu patru casieri noi nu rezolvi proasta organizare. Oficialii din Galaţi trebuie să-şi pună, măcar teoretic, problema cozilor la bilete de Liga Campionilor. Problema vînzărilor on-line către alt public decît cel local.”Mersul la meci cu întreprinderea” ţine de epoci mai „proletcultiste”.

Pasiunea pentru fotbal e mare. Disponibilitatea românilor de a pierde trei ore plus alte trei pentru un bilet la meci este, iarăşi, considerabilă. Urmele urîte de pe vremea comunismului sînt, încă, puternice şi vizibile cînd ţi-e lumea mai dragă. Şi în faţa, şi în spatele ghişeelor unde „se dă ceva”.

Pe de o parte, n-am scăpat de instinctul terorist că acest „ceva” e neîndestulător. Probabil preţ de cîteva generaţii, încă vom mai dosi biscuiţi sub saltea, ca naufragiatul lui Jack London, din „Dragoste de viaţă”. Şi ne vom înghesui să prindem biletul la teatru, la meci sau la mîntuire.
Lumea în care comenzile şi plăţile se fac din butoane ne e încă departe. Nu din motive tehnice. Ne lipseşte reflexul. Doar un procent dintre cei 2,5 -3 milioane de utilizatori români de smartphone fac cumpărături de pe mobil, arată o statistică publicată de „Wall-Street.ro”.

Pe de altă parte, e proasta organizare. Dispreţul faţă de cei care aşteaptă în ploaie, cu banii de bilet în mînă. „Avem cereri să umplem lejer trei stadioane!”, s-a extaziat un oficial al Oţelului, în „Evenimentul zilei”. Dar stadionul din Ţiglina III are o capacitate de 13.500 de locuri. Pînă nu demult, spectatorii îşi aduceau singuri scaunele. Există cerere, incontestabil. Dar nu te poţi baza la nesfîrşit pe ea, fără să schimbi cu nimic oferta. Cel mai proaspăt exemplu este licitaţia pentru drepturi TV în Liga 1.

Dacă Oţelul ar fi avut un stadion de 45.000-50.000 de locuri, ar fi crescut bătaia de cap cu organizarea. Ar fi trebuit să angajeze şi să concedieze mai mulţi casieri. Vorba lui Abramovici: „Kakaia problema?”.