Hai, România!

O ciudăţenie a naturii umane: sperăm la „un rezultat pozitiv”, altul decît egalul

Între miezul nuclear de la Fukushima şi delirul dictatorului de la Tripoli, revista „Time” aşeza, săptămîna asta, o întrebare: „Ursul Knut a murit din cauza neglijenţei?”. Trebuie […]

O ciudăţenie a naturii umane: sperăm la „un rezultat pozitiv”, altul decît egalul

Între miezul nuclear de la Fukushima şi delirul dictatorului de la Tripoli, revista „Time” aşeza, săptămîna asta, o întrebare: „Ursul Knut a murit din cauza neglijenţei?”. Trebuie să dăm credit celor 88 de ani de cînd „Time” ierarhizează evenimentele. N-a plasat din greşeală la acelaşi nivel două dezastre planetare şi moartea unui urs polar, cu milioane de fani în lumea întreagă. E corect în ordinea ciudăţeniilor naturii umane. Ne ating evenimente care, văzute din Lună, n-au nici o legătură între ele.

În primăvara lui 2002, englezii au fost şocaţi să vadă piciorul lui Beckham pe prima pagină din „The Sun”. Englezii. Şocaţi. Nu pentru că Beckham n-avea pedichiura la zi. Se apropia Mondialul, iar fractura la metatarsian devenise problemă naţională. Unii au încercat să-l vindece prin simpla atingere a pozei. S-a ajuns, în ultimă fază, şi la un fel de experiment, pe ITV. Telespectatorii trebuiau să-şi lipească mîinile de micul ecran, să-i transmită vibraţii bune căpitanului lor.
Exemplul ăsta ar trebui să ne scutească parţial de jena că tremurăm din cauza răcelii lui Mutu sau a miozitei (sigur aţi aflat pînă acum ce înseamnă!) lui Chivu. Unui bărbat în toată firea îi curge nasul. Nu e cam exagerat să ne îngrijorăm pentru asta? Nu, ar spune microbiştii englezi, dacă de asta depinde soarta „naţionalei”! Ăsta-i fotbalul. Transformă o bătătură sau o amigdalită în isterie colectivă.

Tot ca o ciudăţenie a naturii umane, probabil, sperăm la „un rezultat pozitiv”, altul decît egalul, în Bosnia. Evident, sperăm. În ciuda faptului că avem o „naţională” care nu mai bate pe nimeni, în ciuda atîtor dezamăgiri, în ciuda lipsei de orizont în care înoată „tricolorii”, sperăm. Le ţinem pumnii. Ciudat.

„Tricolorii” ne-au dat toate motivele să ne căutăm ceva mai explicabil de făcut în seara meciului. Şi noi, fără teamă de ridicol, de parcă ar fi gestul cel mai firesc, ne lipim mîinile de micul ecran.

N-avem nimic de pierdut, la urma urmei, dacă strigăm „Hai, România!” încă o dată. Între Fukushima, Tripoli şi disputa asupra lui Knut (trebuie sau nu împăiat?), încă o înfrîngere a „naţionalei” nici nu s-ar observa. S-ar amesteca repede printre coşmaruri cotidiene. Un egal ne-ar obliga la studiu răzbit de matematici neeuclidiene. Dar o victorie…