Mare cât China

Un paradox: ne uităm la fotbalul chinez de sus, deși am ajuns, deja, la ani-lumină distanță de prima ligă din China. E dreptul nostru divin de a fi atât de buni, iar ceilalți atât de mici. Evident, încă o prostie

Pe vremea Jocurilor Olimpice de la Beijing, adică acum doisprezece ani, am ajuns în China și am văzut încotro merge lumea. Era teribil, era înspăimântător. Cum era statistica? Unul din șapte (sau poate opt?) oameni de pe pământ e țăran chinez? Chinezii nu sunt totuși doar mulți.

La sfârșitul acestui an urât, care s-a născut din conflictul între modernizare și tradiție în China (și din culpa evidentă a Partidului Comunist Chinez, incapabil să tranșeze problema piețelor de animale vii), să nu uităm totuși unde ne aflăm.

De bine despre România
Pe vremea Jocurilor Olimpice de la Beijing, toți chinezii pe care i-am întâlnit vorbeau la superlativ de România. Întâmplarea face că am umblat tot pământul în prima parte a vieții și nicăieri n-am văzut mai multă simpatie față de România. Nici în Insulele Capului Verde, nici în Finlanda, nici în Maroc, nici în Statele Unite ale Americii, nici în Palestina.

Noi ne întoarcem la căruță, chinezii merg pe lună
Chinezii de o anumită vârstă știau: știau de Ciprian Porumbescu (!), știau filmele cu Mărgelatu’ (s-au dat la televizor), puteau să-l imite pe Florin Piersic (!), și pe Jean Constantin îl știau (!), firește o știau pe Nadia, îl știau pe Ilie și îl știau pe Hagi (dar cine nu îi știe?). Știau că România a fost pionieră în recunoașterea internațională a Chinei comuniste și ne socoteau prieteni. Știau până și că primele autostrăzi din China s-au făcut cu ingineri români (!). Acum cincizeci de ani îi puteam învăța pe chinezi cum să facă o autostradă. Acum noi ne întoarcem la căruță și chinezii călătoresc pe lună.

China e un univers complex, complicat, imperfect (ca să fim delicați), democrația nu face parte din ordinea lor imaginată, iar ce fac în Tibet (și nu doar acolo) este, vizibil de pe aceeași lună, groaznic. Pe scurt: totalitarismul chinez va fi marea provocare a secolului XXI.

Cupa și campionatul
Iar fotbalul din această țară a progresat într-un ritm nemaipomenit. Și iată că Olăroiu iese campion în China, iar asta nu are puterea să ne încânte, poate doar să ne mire. Mai urmăresc meciuri din prima ligă chineză și nu cred că FCSB ar termina în primele cincisprezece. Și nici CFR Cluj. Milioane și milioane, și milioane de dolari americani în tineri jucători, în antrenori, în centre de pregătire.

Performanța pe care a reușit-o Olăroiu câștigând titlul în China chiar e mare cât China. Iar acum s-a mai calificat și în finala Cupei.

Lumea noastră mică
Oricum, lumea noastră mică (foarte mică) era foarte departe de țările arabe, unde Olăroiu a avut atâta succes. China e și mai departe, într-un alt viitor unde nu vom ajunge niciodată.

Chinezii învață în continuare de la cei mai buni dintre noi, iar noi nu învățăm nimic de la nimeni, rămânem țâfnoși, inadecvați cu mersul lumii. Și, dacă nu rasiști, măcar prost-crescuți. Ăia rămași în urmă. Și mândri nevoie mare de asta. Ăia.