Când am pierdut, de fapt

Calificarea la Europeanul din 2020 care se va juca - poate - la anul nu s-a pierdut când Rădoi l-a titularizat pe Camora și l-a uitat pe Bancu (deși...). Nu s-a pierdut nici atunci când au apărut printre titulari Manea și Bălașa și Deac și Alibec (deși...)

Calificarea aceasta nu s-a pierdut nici măcar atunci când arbitrul, posedat de pisicile Schrödinger, ne-a dat penalty, dar nu ne-a dat penalty (deși…).

Calificarea aceasta nu s-a pierdut nici măcar când a fost ales (și reales) Burleanu sau când și-a găsit o slujbă la federație Stoichiță-Lippi (deși…).

Deși s-o scriem limpede: bilanțul administrației Burleanu la FRF tinde către zero, ba chiar se îndreaptă spre subteran.

Știrea nebăgată în seamă
Dar înfrângerea noastră e veche, ceea nu o face mai puțin dureroasă. Înainte de meciul din Islanda a circulat o știre peste care s-a trecut prea ușor: Mircea Sandu a fost trimis în judecată pentru constituirea unui grup infracțional organizat. Prejudiciu: patru milioane de lei, învârteli penale la construirea centrului de la Buftea. Până la proba contrarie, dovedită la tribunal, Mircea Sandu este nevinovat de aceste fapte.

Este însă vinovat pentru cele două decenii în care a condus fotbalul românesc și nu i-a oprit căderea, deși avea puterea.

După douăzeci și cinci de ani
În 1996, tot toamna, România bătea Islanda cu 4-0, cu frâna de mână trasă. Erau roadele unei lumi dispărute în care – printre abuzuri, excese, greșeli – totuși se construise un sistem ce producea fotbaliști.

Un sfert de secol mai târziu, noi am ajuns în lumea a patra, iar Islanda s-a ridicat prin muncă, rigoare și o strategie inteligentă.

Ei au fost harnici și disciplinați, noi am fost haotici și proști, ne-am furat singuri căciula, am fost indiferenți, indolenți și fuduli. Ne-am târât într-o satrapie de kitsch și iluzii până am ajuns să trăim din nostalgie. Iată-ne.

Care e sensul?
Echipa lui Rădoi a fost abulică, a fost moale, a fost absentă, a fost o fantomă, a fost fără vlagă – niște rătăciți din lut galben, departe de visurile noastre atât de naive, departe până și de ei înșiși, cei de la Klagenfurt.

Și nici măcar nu mai cunoaștem tristețea copleșitoare a unui sfârșit. Nici nu ne mai miră, nici nu ne mai indignează că s-a încheiat așa.

Am învățat din înfrângeri până când am ignorat marea înfrângere: am pierdut sensul.

Echipa națională ar trebui să reprezinte națiunea și chiar o reprezintă: jucăm la alibi, avem o zi bună și zece rele, ca în manele, câștigăm amicale cu Germania, ne înflăcărăm atât de repede, dar nu avem răbdare și ne prăbușim la primele greșeli sau nedreptăți.

Eterna improvizație
De aceea, meciul de la Reykjavík s-a pierdut în toți acești ani în care ne-am bătut joc: de centrele de juniori, de antrenorii copiilor, de răbdare și de organizare și de viitor. În toți acești ani în care fotbalul a fost mai mult joaca unor foști și viitori pușcăriași.

Sigur că nu s-a pierdut chiar totul pe limba de ghețar și că încă avem un ciot de speranță pentru Mondial, sigur că Rădoi încă poate ajunge un mare antrenor și Ianis Hagi un jucător bun, sigur că nu e totul întuneric și nici măcar lumină ștearsă de toamnă.

Dar provizoratul, groaznicul provizorat, e în continuare aici și va fi și mâine aici și va fi și poimâine aici. Naționala României se încropește, se cârpește, fără să poată evada din oglindă. Motivul e banal și ignorat: ea e doar vârful icebergului.

Baza – baza s-a topit.