Jordan, miliardele și etica muncii

Ne pregătim să ne reluăm vechea viață, dar e timp și pentru "Ultimul Dans" al legendei baschetului american. Este documentarul-hit al izolării noastre

E ciudat cum fotbaliștii trebuie să se abțină de la a se îmbrățișa, ducând jocul într-o nouă ordine mondială a bucuriei (ați văzut Borussia Dortmund-Schalke?). Bucurie care, de-acum, seamănă tristeții, tot așa cum urâtul e noul frumos. Până nu ne întoarcem totuși la vechea noastră viață, să mai privim o dată către ce ni s-a întâmplat totuși în starea de urgență.

Săraci în multe feluri
După ce ne-a venit necazul din Wuhan, am rămas mai săraci în multe feluri. Unul dintre cele mai importante a fost că ne-am pierdut sportul. Rămași fără stadioane, puteam încă să ne jucăm de-a atleții pe lângă casă, dacă țineam neapărat. Dar sportul în mileniul III se face pentru a fi transmis și văzut pretutindeni. Suntem un popor global de tele-și-net-spectatori. Am trăit din reluări, dar nu doar atât, în niciun caz.

Un caz de obsesie în muncă
Conectați cum suntem la Netflix, ne-am refugiat în documentare din alte timpuri. Este în vogă Ultimul Dans, serialul care ne arată cum a devenit Michael Jordan o legendă în baschet, dar și miliardar în dolari.

Cine se uită mai atent poate să vadă acest adevăr pe care adevărații sportivi nu obosesc să-l afirme, iar gloatele să-l ignore: fără etica obsedantă a muncii, talentul e doar o tinichea care poate să strălucească ocazional pe la bâlciuri.

Quijote fără Sancho
Pe scurt, Jordan a fost toată viața un workaholic, biciuit de un orgoliu cu totul ieșit din comun. Desigur, Jordan n-ar fi ajuns niciodată atât de sus fără gândirea fără granițe a lui Phil Jackson, fără nebunul de Rodman și mai ales fără devotamentul lui Pippen. Jordan fără Pippen e pur și simplu de neimaginat, ca un Quijote fără Sancho. Documentarul este, totodată, o lecție excepțională despre cum să nu renunți la visuri (lăsându-se de baschet, Jordan s-a apucat de baseball și doar hazardul a făcut să nu ajungă mare și aici) și să mergi mai departe atunci când e cel mai greu (cum i-a fost lui Jordan după ce a fost ucis tatăl său).

Doar pe bani
Aceste documentare cu personaje de legendă (dar și cu oameni care nu au câștigat, dar au schimbat în bine regulile jocurilor, așa cum este serialul Losers) au fost nechezolul nostru în aceste vremuri lipsite de cafeaua transmisiunilor în direct. Un răgaz, un răstimp de a privi în urmă fără mânie.

L-am revăzut pe Senna. Ce curse putea să facă Senna pe ploaie! În ce fel își depășea acest om limitele de fiecare dată! Un om care se depășește așa pe sine doar se joacă atunci când trebuie să îi depășească pe alții. Nimeni, niciodată, nu-l va mai putea ajunge.

A fost ultimul care a murit în plină cursă, și asta e foarte bine, foarte rău este că, de când nu mai e pe viață și pe moarte, Formula 1 a rămas doar pe bani.

Apașul și ai noștri
Și mai este și acel documentar cu o poveste care ne vine tocmai din Argentina – Apașul, despre cum a răzbit, împotriva tuturor, Carlos Tevez, cel mai iubit argentinian de la Diego Armando Maradona încoace, înaintea lui Lionel Messi sau a lui Gabriel Omar Batistuta. Tevez s-a ridicat și el de la capătul lumii – avem și noi asemenea povești de succes. Și uite că, nici până în ziua de azi, nu s-a făcut totuși documentarul care să nemurească generația de neuitat a verii noastre americane.

Și va trece și starea de alertă, vom reveni pe stadioanele timpului prezent și, din nou, devorați de acum, vom uita ce a fost și ce n-ar fi trebuit totuși să uităm.