Alba-neagra cu Dinamo

Deși era greu de crezut că va reuși să își coboare propriile recorduri, fratele Negoiță a reușit să târască Dinamo într-un ridicol fără precedent

Făcând balet ostentativ deasupra falimentului, creditorul din Groapă strigă că vine lupul și nu mai e nimeni care să dea ureche, întru ascultare. Managementul penibil al lui Dinamo este, în rezumat, istoria tranziției noastre către nimic.

Pururi lângă circ
Clubul condus pe culmile atâtor succese mărețe de fertilul Borcea, de ginerele lui Dincă-Te-Leagă și răposatul Vasile Turcu n-a reușit să iasă din geografia sa blestemată: a rămas pururi între circ, miliție și spitalul de urgență, pregătindu-se de Liga Campionilor, filiala fuduli închipuiți. Iată deci Dinamo mai aproape de retrogradare și de faliment decât de epoca lui Dudu Georgescu, poleită cu ghete de aur trucate. Dar măcar pe vremea aceea Dinamo încă exista, nu era doar o glumă proastă.

Răstimp, fratele Negoiță, vizionarul de la Rin, strălucit om de afaceri, își dorește mai mult victoria în lupta cu calviția.

Oglinda spartă
Dinamo, fostul club al Internelor, a ajuns o oglindă spartă, în care se văd încă toate tarele societății noastre capitaliste de cumetrie și jaf.

Vela de la Interne, în geaca lui de valutist nouăzecist, e alfabetizat asimptomatic și se dă în spectacol seară de seară cu incapacitatea cronică de a comunica idei și a avea un minim de coerență. E un spectacol tragicomic, trist și îngrozitor de îți vine să urli.

Uite că era cât pe ce să vină sectoriștii să ne dea Lumină, ceea ce într-o țară ca România nu ar fi decât o consecință logică, nu o extravaganță a ONG-ului de utilitate publică BOR.

Caricatura și decăderea
Nu altminteri a ajuns să arate și clubul de suflet al atâtor și atâtor gradați. Să nu ne ferim de realitatea cea mai dură: Dinamo e caricatura a ceea ce a fost cândva, după ani și ani și ani de alba-neagra. Cumplită decădere pentru un club care i-a dat pe Lucescu, Dinu, Dumitrache și Hîldan.

Se poate și mai rău? Desigur. Dinamo a rămas deocamdată Dinamo, dar jocul de alba-neagra continuă.

După pandemie: trist, dar meritat
Încă nu s-a ajuns la FCDB, fără palmares, stadion, stemă și galerie, dar așa cum bine ne-a învățat istoria noastră recentă: totul este posibil și se face tot ce este românește posibil pentru ca totul să devină posibil. Mai rămân, deocamdată, suporterii. Își vor lua suporterii echipa înapoi? E prea târziu? După ani de zile în care clubul a fost călărit de pripași, neaveniți și, cum s-a demonstrat în justiție, diverși infractori, ce a mai rămas totuși din Dinamo?

Să avem răbdare să treacă și pandemia pangolinului. Cine va trăi va vedea. Poate că, până la urmă, epoca Negoiță va deveni, cu anii, una îndurabilă. Cum să oprești o prăbușire atât de grandioasă ca a „câinilor”?

În definitiv, s-a ajuns aici după decenii în care Dinamo și-a furat căciula cu chelie cu tot. Iar asta este, așa cum știu toți oamenii de fotbal, trist, dar meritat.