Vino să vezi

S-a strecurat moartea și în echipa Stelei dintre mileniile II și III. Încă o generație de fotbaliști a descoperit că nu sunt nemuritori

Cu acest sfârșit brusc și nedrept al lui Martin Tudor, încă o generație de suporteri își pierde copilăria.
Lor nu le murise încă nimeni, idolii lor sunt bărbați încă tineri, pe care îi credeau în floarea vârstei. Dar cine mai poate ști când e floarea vârstei?

Moartea aceasta s-a strecurat mișelește, cât omenirea își ține respirația, înconjurată de pandemie și frică.

Efectul liliacului

Efectul liliacului în povestea pe care o știm până acum: un pangolin fără imunitate a întâlnit un liliac bolnav, un wuhanez a poftit la pangolin și câteva luni mai târziu ești consemnat la domiciliu, de la Huși la New Orleans, sau fără suflare sau fără serviciu sau paralizat de grija zilei de mâine. Cum va fi ziua de mâine?

Și iată că, în această nouă realitate, vechea moarte lovește ca și până acum, neprevăzut și scandalos.

Moartea lui Martin Tudor e tragedie pentru familia sa, o mare durere pentru prietenii săi. Iar pentru noi, cei care nu l-am cunoscut, dar l-am văzut jucând și nu l-am uitat, este o palmă care a venit de nicăieri ca să ne trezească la realitatea că încă se moare în atâtea feluri pe planeta Pământ.

Portarul fără apărare

Despre Martin Tudor se spun acum multe povești, ele au acest numitor comun: portarul era fără apărare în fața greutăților vieții. Avea o inimă mare și bună, la care punea totul. Acestea sunt primele care se frâng. Inimile mari și bune sunt mereu fragile, mereu vulnerabile și noi nu învățăm niciodată nimic, rămânem mirați de fiecare dată, ca prima dată: cum să se oprească tocmai o asemenea inimă?

O lume nebună, nebună de tot

Și între timp se mai joacă fotbal, ca și cum nimic nu s-ar întâmpla, în Belarus, patria rușilor albi. Am ajuns în august 2007 la Minsk, în trena unui meci de fotbal câștigat de naționala României și am putut să văd că e ceva cu rușii albi. Acolo, Lenin nu fusese dat jos de pe soclu, era și este dictatură, dar oamenii își croiseră acest mecanism de apărare: se comportau ca și cum nu ar fi.

O țară de femei superbe și tractoare, un univers postcomunist, închis și complicat, cu o memorie specială a ororilor, îndeosebi a Cernobâlului.

Și era trist și era frumos la Minsk la sfârșitul acelei veri, când sfârșitul lumii părea doar o profeție mayașă.

Ați văzut filmul sovietic „Vino să vezi”?

E un film de propagandă din anii ’80 în care ni se pune în fața și în spatele ochilor oglinda ororilor semănate de naziști în Al Doilea Război Mondial.

E un film dur, cumplit pentru că are de partea sa o parte însemnată de adevăr. Nu e tot adevărul, ba chiar dimpotrivă, dar a existat și această istorie, cu copii smulși din izbele lor și trimiși să lupte în „Marele Război de Apărare al Patriei” (conceptul sovietic de „apărare”…), să-l slăvească pe Stalin și să moară absurd înainte să cunoască viața.

Mă gândesc la Minsk, așa cum mă gândesc la toate locurile în care am ajuns, și nu mă miră sfidarea de astăzi a bielorușilor. Să se teamă de sfârșit, fie el și al lumii, nu e felul lor de a trece prin istorie.

Ca și cum…

„Vino să vezi” este, în definitiv, un strigăt de disperare în fața nemaivăzutului. Lumea toată e în corzi și doar în Belarus, rod al dictaturii, al credinței în necunoscut și, până la urmă, al nebuniei, viața continuă ca și cum pandemia n-ar fi și toate câte sunt ar trece cu vodcă și o saună. Așa ceva n-am crezut că vom vedea, dar iată că vedem. Iar am uitat ce ne-au învățat anticii: nimic nu e de mirare.

Cum va fi ziua de mâine?