Medalia de victimă
Câștigând fără luptă, în societate, victimologia nu putea rata sportul.
Producția de victime a atins automatismul: ai picat la examen? ai pierdut avionul? ai făcut pneumonie? nu ți-a ieșit cafeaua? ești distrat? scrii un articol prost (cum face săptămânal subsemnatul)? Altcineva sau altceva e de vină! Tu ești doar victima nevinovată a împrejurărilor și, în genere, a nedreptății cosmice!
Avantajul nu e de subestimat. Ca victimă, ești i-responsabil – din principiu scutit de obligația răspunderii. Voința, răbdarea în fața adversității, cel mai palid efort și cel mai mic inconfort sunt, practic, interzise. Peste tot, alibiuri în căutare de simpatie.
Valul de autocompătimire și cererea de simpatie care decurg din această demisie generală a voinței își fac de cap în sport. Imaginea sportivului care plânge după o accidentare e, deja, un tic. Acum câteva săptămâni, finala Real-Liverpool a fost o potlogărie reglată penal de Sergio Ramos, dar festivalul sentimental a fost încă mai șocant. Salah și Carvajal au părăsit terenul în lacrimi.
Nu e mult timp de când asemenea reacții uimeau și treceau direct în cartea cu rarități de comportament. Mai nou, se plânge. Cu sau fără motiv, în minutul 5 sau vreme de 5 minute după încheierea unui meci pierdut. Până și dezastrul Karius are, mai nou, un epilog care își transformă eroul în victimă.
Karius a marcat de două ori împotriva propriei echipe pentru că suferise o comoție, după un cot al lui Ramos. Cotul a fost și Ramos trebuia eliminat fără ezitare. Dar asta nu poate face un erou tragic dintr-un portar care s-a mai ilustrat cu gafe și fără contuzii. Un sportiv și un caracter adevărat nu fug de înfrângere.
Serena Williams a descoperit că e paralizată muscular în ziua meciului cu Şarapova. Chiar și în ținută de hipopotam coșar, Williams e, probabil, cea mai mare jucătoare de tenis a tuturor timpurilor. O înfrângere în fața Mariei Șarapova, după o revenire și o naștere dificilă, n-ar fi dezonorat. Ar fi fost umană și uitabilă. Mai ales când conduci cu 19-2 în duelurile directe.
Dar eșecul nu mai e la modă, iar asumarea lui trece drept o rușine. Un orgoliu bolnav a luat locul a ce se numea cândva caracter.
Marii învinși au, deseori, un eroism mai înalt decât orice podium. Olanda cu trei finale pierdute, Cassius Clay doborât de Frazier sau cursele pierdute de Zatopek și de Patzaichin? A se evita. Medalia de victimă e mult mai comodă.