Cupa care educă
Fotbalul nu o duce grozav, dar trăiește. E refugiat în Cupa Angliei.
Cine nu înțelege ce e fotbalul jucat în Cupa Angliei rămâne un outsider bine slujit: un amator de teatru de revisă. Drama și furia, credința și carcaterul sunt de găsit în busculadele atroce care dau Cupa Angliei și lasă în urmă cadavrele somptuoase ale cluburilor făcute, nu crescute. Luni seară, Wigan a eliminat Manchester City pentru că a jucat un fotbal vechi și nepriceput, dar adevărat. Pur britanic. Sau, cum se zice, inferior.
Dar etichetele rămân ce au fost întotdeauna: un fel eficient de a bloca înțelesul lucrurilor care își maschează complexitatea în simplitate. Căci britanismul fotbalului jucat de Wigan are mai multe trepte decât arată ochiului. Mai întâi lotul. Cu numai un australian, un egiptean născut în Anglia și un montserratez, Wigan a demonstrat că fotbaliștii pot juca doar ca să își plătească hrana și chiria. Și că fotbalul redus la licitații astrale nu biruie neapărat pe pământ. Tot britanic e și angajamentul fizic șocant sau chiar violent. Numai că Man City și Guardiola au ignorat, iar, angajamentul fizic așezat pe moral.
Wigan a alergat până în pragul morții și a crezut, cu o încredere de predicator, că poate câștiga chiar dacă City a ajuns la 82% posesie în repriza a doua. Asta a fost peste City și Guardiola. De aici, ieșirile nervoase cu care City și Guardiola au arătat ce se întâmplă când ieși la vânătoare cu prezumpția de inferioritate a vînatului. Următoarea treaptă britanică e, probabil, și cea mai însemnată. Am aflat ceva esențial: cluburile miracol, de la Barca și Real, la City și Chelsea, pot cumpăra orice jucător, pot face din fotbal un joc savant și rafinat, dar nu pot cumpăra un public. Tribuna a jucat alături de Wigan.
Fără mulțimea de poporeni veniți să sufere lîngă echipa lor, Wigan ar fi căzut. Cu ei a învins. Poporul care cântă pentru echipele amărâte ale Angliei nu pleacă niciodată. În fond, Wigan e echipa care a câștigat Cupa în 2013, a retrogradat o săptămână mai tîrziu, și încă o dată, până în divizia a treia. La un loc, Wigan-City a fost un spectacol britanic: fizic, moral, nelimitat, cu pase puține, plus pitch invasion la final. Ce vreți mai mult? Cuadripla după care alerga City? Sau tripla sau măcar dubla? Prea puțin. Calvarul din turul cinci al Cupei Angliei e mai mult. Pentru că educă.