Mai bine cioban!

Fotbalul s-a umplut de oameni care crapă de bine, dar nu își pot îngădui o clipă de noblețe

Măcar Titi Teașcă știa să înjure cum se cuvine: murdar și cu detalii, dar pe față. Pe când antrena și făcea fotbal bun, Teașcă se descurca binișor cu norma folclorică. Destui jucători s-au supărat pe el, i-au întors vorba sau au plecat de la antrenament, din echipă și de la club. Dar nimeni n-a pus la îndoială calitatea și sinceritatea înjurăturilor lui Teașcă. Sau ale lui Tinel Stănescu – maestru al unui gen diferit, mai puțin detaliat, dar vulcanic și copleșitor prin număr de focuri. Bădărănia organică a acelor vremuri și antrenori s-a dus. În locul ei, au sosit nevroticii stilați, provocatorii de casino, prinții conferințelor de presă multilingvistice, pompoase și lașe. Mourinho și Conte.

Schimbul de insulte în care se bălăcesc amândoi e filtrat cu grijă. Nimic obscen sau foarte direct. Aluzia, remarca înnegrită și întrebările cinice sunt cumpănite atent și tocmai aici e problema. Nu contează cine a început și cine are dreptate, dacă, într-adevăr, cineva are dreptate. Contează că figuri ca Mourinho și Conte nu mai au nimic natural și, până la urmă, omenesc în așa zisele lor furii. O meschinărie cu totul aparte, venită dintr-o educație inferioară lipsei de educație, face gândirea și dă tonul acestor doi super-guvernatori de cluburi mari și fotbal obositor de bogat. Miza e mică: ceva de genul piedicii puse pe la spate sau al zgârieturii cu un ciob pe mașina din parcare. Dacă poți, fă-o! Până și răul în pilule mici e bun la ceva! Caracter? Nu merită. Uitați-vă la Wenger sau la Hodgson: perdanți!

Așa e. În timp ce cuplul Conte-Mourinho își transmite tot felul de viperisme, Wenger ține conferințe de presă pline de grație, umor și inteligență. Și cu ele a rămas! Arsenal joacă încântător, dar merge prost sau lamentabil. Logica superioară a noii piețe spune că antrenorul de club mare trebuie să fie echivalentul unui boss nevrotic și calomnios care își ațâță adversarii și își domină cinic jucătorii. Poate. Dar toate astea arată mult mai urât și mai rău decât vremurile în care un antrenor era slobod la gură și purta cu el ușa cortului. Noua mentalitate are ceva infinit mai mărunt și degradant. Oameni care crapă de bine, dar nu își pot îngădui o clipă de noblețe sau, măcar, o înjurătură din rărunchi. Mai bine, cioban!