Ce contează în șapte zile
Lecţia lui Stanley Matthews şi realitatea de azi din teren
Stanley Matthews s-a întors acasă, la Stoke City, după o paranteză de glorie cu Blackpool și 30 de ani de fotbal. A mai jucat două sezoane, până în 1964, și s-a retras la exact 49 de ani. Nu asta contează, deși Ibrahimovici și Ribery încep să împingă fotbalul mare spre 40 de ani. De fapt, comparația nimerită e Roger Federer jucând la 35 de ani tenisul pe care va trebui ca generațiile viitoare să îl învețe.
Matthews era tot un astronaut. Mărturii scrise și orale ale spectatorilor și fundașilor, deopotrivă învinși, spun că Matthwes penetra pe mișcări de nerecunoscut. Întrebat dacă are o rețetă sau o listă, Mathews a răspuns, pe la 40 de ani, că nu știe: i se întâmplă ceva în timp ce joacă și el nu face decât să se supună. Nici asta nu contează. Mult mai important e că Sir Stanley, primul fotbalist britanic înnobilat în timpul carierei active, a pornit cu un contract de 1(una) liră pe săptămână și a terminat cu 50 de lire. Cam 1.200 în banii de azi. O sumă frumușică, dar nu o bogăție. Dar nici asta nu contează, deși pentru asemenea bani, azi, nu se bagă nimeni la o aruncare de la margine în Divizia a patra.
Bun. Și, până la urmă, ce contează? Contează că bătrânul gazetar Brian Glanville își aduce aminte că l-a întâlnit pe Matthews înaintea unui meci jucat acasă de Stoke. Matthews, adică Sir Stanley, aproape n-a vorbit. Din timiditate. După meci, l-a rugat pe Glanville să îi facă onoarea să ia masa împreună. Și mai contează că, luni, Claudio Ranieri-Leicester a vorbit, în sfârșit. Ranieri crede că a fost îndepărtat de un complot plecat din interior. De jucători? Nu, Ranieri nu poate crede așa ceva. Apoi, spre seară, Arsenal s-a prezentat pe Selhurst Park, a trecut de câteva ori de centru, s-a uitat după avioane, a luat 3-0 de la Crystal Palace și i-a aplicat, astfel, ultima lovitură lui Wenger. În paralel, negocierile clubului cu Sanchez și Ozil continuă. Se crede că punctul de plecare e 250. De mii, pe săptămână. Tot de șapte zile.