April 2007 ↓

Eu v-am zis! Gigi Becali - “Am dat afară tot CA. Mihai Stoica era manager, primul afară!”

Remember. Bataie cu strigături. “Hal de Craiova domnu` Mititelu, care vă credeţi televizat mult de tot!”

Iubeşte fotbalul, vrea să facă performanţă şi decide să investească în consecinţă. Face o strategie gen Real Madrid, dă drumul la gonaci prin ţară, alimentează conturi şi se pune pe semnat ordine de plată. Lansează oferte de nerefuzat, motiv pentru care Berlusconi îi măreşte, speriat, salariul lui Kaka, şi încheie contracte care-ţi taie respiraţia, Ronaldinho aşteptînd şi acum înfrigurat un bip.

Declară apoi că Olăroiu este “antrenor de locurile 3-4″, incompatibil cu ceea ce-şi doreşte el pentru Poli Timişoara, dar semnează, în schimb, cu unul aflat, paradoxal, chiar pe locul 4 în campionatul Cehiei, Dusan Uhrin jr. Printre echipele pe care le-a antrenat vezi nume ca RH Strasnice, PSK Union Praga, Slavoj Vysehrad, Tatran Postorna şi afli că cea mai mare performanţă a lui este un loc 2, cu Mlada Boleslav, în 2006.

Nu-i aşa că lui Marian Iancu îi place aventura?

L-am văzut pe Lobonţ tinîndu-i capul în mîini şi încercînd să-i ridice trupul inert. I-am citit deznădejdea pe faţă şi parcă-i auzeam strigătul disperat către medici. Care păreau să nu mai vină odată! Din fericire, Radu Ştefan acum e bine.

Îi criticăm şi niciodată mulţumiţi de cît oferă le cerem întotdeauna mai mult. Le vedem doar maşinile scumpe, hainele de firmă sau ceasurile strălucitoare la mîini. Le invidiem statutul şi îi considerăm norocoşi pentru banii pe care-i cîştigă. De parcă e vina lor că în fotbal se plăteşte bine. Omitem însă sacrificiile pe care le fac şi riscurile la care se expun, uităm că, deşi au bani, nu prea au cînd să-i cheltuiască. Pentru că stau mai mult prin cantonamente, iar atunci cînd sînt liberi, viaţa lor e un lung şir de privaţiuni. Unde mai pui că viaţa de sportiv e scurtă.

Vă mai aduceţi aminte de Hîldan? Dar de Vrăbioru? Aţi remarcat casca lui Petr Cech pe cap sau masca lui Chivu pe faţă? Imaginile şocante cu piciorul îndoit al lui Opriţa sau imprudenţa lui Lăcătuş, vă spun ceva? Mie da. Îmi spun ca şi ei muncesc. Există vreo diferenţă între Raluca Stroescu şi Cătălin Hîldan? Ambii au murit tineri, muncind.

Desigur, nu i-a obligat nimeni să joace fotbal, cum nici pe noi să facem ceea ce facem. Trebuie să ne cîştigăm cumva existenţa. Dar haideţi atunci să ne respectăm munca! Cît sîntem, încă, în viaţă. După aceea….

Ne-a mîngîiat copilăria făcîndu-ne să visăm. Ne-a învăţat ce-nseamnă competiţia şi cum poţi fi cel mai bun. Ne ridică frecvent în picioare şi ne scoate din cînd în cînd pe străzi. Ne umple inimile de bucurie şi ne dă motive să sperăm apropiindu-ne chiar şi atunci cînd ne desparte. Se interpretează pe teren, se cîntă în tribune şi uneori, în numele lui chiar se moare. E pasiune, măiestrie şi încrîncenare. Mod de viaţă şi motiv de ceartă, nu încetează niciodată să uimească. Lacrimi pe obraji, zîmbete largi pe faţă, fantezie şi extaz, rege, spectacol, business, raţiune de a trăi. Înlătură graniţe şi zguduie prejudecăţi. Te obligă să-l respecţi şi nu-ţi dă voie să-l păcăleşti. Am crescut cu el în suflet şi la fel o să murim. Oare dincolo se joacă fotbal!?

În amintirea lui Florea Dumitrache, să sperăm că da. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

“Unii oameni cred că fotbalul este o problemă de viaţă şi de moarte. Sînt foarte dezamăgit de această atitudine. Vă asigur că este mult, mult mai mult decît atît.” Bill Shankly - Manager de legendă, Liverpool

O româncă a alergat pentru englezii cu probleme.

În fiecare an, în Marea Britanie are loc cel mai mare eveniment din lume organizat în scopuri caritabile, Maratonul Londrei. Numele întrecerii vine de la soldatul grec trimis din oraşul Marathon la Atena pentru a anunţa victoria asupra persanilor. Se spune că acesta a alergat întreaga distanţă fără oprire şi, odată ajuns la destinaţie , după ce a transmis mesajul, s-a prăbuşit la pamînt, decedînd din cauza extenuării.
Maratonul din acest an, desfăşurat duminică, a fost cel mai mare din istoria de 27 de ani a acestui eveniment. Un număr-record de 36.396 de persoane au luat startul la ora 9.45 am şi pînă la ora 6.46 pm, 35.674 au reuşit să treacă linia de sosire. S-a aleargat pe străzile Londrei, pe o distanţă de 42.195 de m, asta însemnînd 26 de mile si 385 de yarzi, fiecare participant avînd implantat în încălţări un cip special , fiind astfel monitorizaţi în permanenţă pentru ca nimeni să nu trişeze.

Continue reading →

Nu contează dacă echipa pierde sau cîştigă, voi trebuie să vă bateţi. Cu ceilalţi sau cu jandarmii. Nu contează, prea mult, nici dacă aţi dat sau aţi luat, evenimentul în sine e important.

Vă place adrenalina, vreţi să vedeţi sînge şi dinţi sparţi. Şi ce farmec are să faceţi scandal cu lumea nevinovată din, să zicem, parc? Ăia sînt fraieri, ar sta să-i bateti. Trebuie să aveţi un răspuns, să luaţi şi voi una, două în freză. Şi dacă o încasaţi, ce-o să faceţi!? Că doar n-o să vă apucaţi să plîngeţi. Daţi şi voi. Şi vă place!

Jandarmii nu vă înţeleg, deşi ar trebui. Vă controlează la intrare de arme, dar omit un amănunt important. Dacă aţi veni cu mitraliere la voi, în retur n-aţi mai avea cu cine să vă bateţi.

Noi vă înţelegem, voi ne lăsaţi să vedem meciurile pe stadioane? Noi v-am susţine, voi n-aţi vrea să vă canalizaţi energiile spre cauze mai bune? V-aţi gîndit să vă duceţi după Bin Laden şi dacă nu-l găsiţi, măcar să furaţi steagul Al Qaeda de pe gard? Să se desfiinţeze naiba odată!

P.S. Cu mulţumiri lui Andrei, care m-a ajutat să-i înţeleg.

În ziua aceea m-am trezit cu noaptea în cap. Trezit e un fel de a spune, pentru că nu dormisem toată noaptea. M-am îmbrăcat repede, i-am spus mamei că nu mi-e foame şi am zbughit-o pe uşă. Cu ceilalţi colegi m-am întîlnit în centru, unde erau aliniate patru autocare. Ultimul era al nostru. Drumul pînă la Craiova mi s-a părut cel mai lung de pînă atunci, dar, într-un final, am ajuns. Aici, parcă se adunase toată România, pe străzi erau multe maşini, infinit mai mulţi oameni şi toţi păreau să aibă aceeaşi direcţie, spre stadion. Juca Ştiinţa. Afară erau jandarmi călare, cîini agitaţi în lese şi mult praf, iar în interior, o mare de steaguri alb-albastre pierdute într-un vuiet infernal. În momentul în care jucătorii au intrat pe teren, am simţit că mi se opreşte respiraţia.

Anii au trecut, şi la Craiova, din tot ceea ce a fost odată, a rămas doar praful. Universitatea stă astăzi într-un singur jucător şi îmi dau seama că nu chiar toate sînt bancuri. Oltenii fac echipă la fel cum, se spune, fac garduri. Pun un stîlp şi scriu etc.

În atenţia CCA. Obligatoriu cu sunet.

Ambele ireversibile. Maradona şi Stoicikov. Trist.