Jurnal de bord

Trenul străbate Germania de parcă ar fi un pet ce aluncă pe nisip. O familie de nemți mănâncă cârnați ce duhnesc în tot vagonul. Capul de familie își suge măselele și se scobește în nas de parcă ar fi rătăcit […]

Trenul străbate Germania de parcă ar fi un pet ce aluncă pe nisip. O familie de nemți mănâncă cârnați ce duhnesc în tot vagonul. Capul de familie își suge măselele și se scobește în nas de parcă ar fi rătăcit pe acolo biletul. Dacă închizi ochii o clipă, precum bătrânelul cu smartwatch-ul cât un ceas de perete ce sforâie domol lângă mine, ai senzația că ești într-un compartiment în acceleratul de Satu Mare. Cum îi deschizi, imaginația se evaporă instant, căci tabela care indică viteza trenului riscă să se dea peste cap la fel cum a făcut-o copila gimnastă în fața premierului Dăncilă la Festivalul Lalelelor.

TGV-ul intră în Franța ca o furculiță în brânza roquefort, cu peste 300km/h. Fata pistruiată de pe scaunul din fața mea are un rucsac de munte cu care ajungi liniștit într-o tabără de campare în Himalaya și pe care l-a campat pe scaunul de lângă, până la venirea nașului.

Controlorii vorbesc franceză, engleză și germană, iar unul dintre ei schimbă câteva cuvinte cu un italian pe limba călătorului. După ce mută bagajul voluminos, fata se întoarce bucuroasă un Bretzel și începe să îl mănânce privind la geam, neclintită, ca și cum dincolo s-ar afla niște cursanți la pictură și o desenează de zor.

Bătrânul nu mai sforâie, vrea să citească, dar la aproape 400km/h, cât prinde trenul acum, ți se înfundă urechile, iar scrisul devine mic. Așa că, decis, omul scoate bocceluța și se pune pe mâncat. Aroma înțepătoare a spaghetelelor lui cu brânză, da cu brânză!, se amestecă cu mirosul de cârnați.

Noroc că nu mai e mult. Gara Paris Est se vede deja pe harta live de sub vitezometru.

Finala Simonei Halep nu apare, dar toată România știe că e tot mai aproape.

Ne auzim.