Bucuria de după

Să povestim un pic despre bucuria de după. Bucuria aceea simplă, dar dătătoare de o stare de bine care se strecoară în viața celor care o urmăresc pe Simona Halep jucând sau care doar prind vestea ca pe o briză de mare ce adie câteva fracțiuni în goana lor

Pentru România acest număr 1 mondial reprezintă o exclamație într-o cafenea din aeroport: „A bătut-o și pe Ostapenko. Gata, e numărul 1!”. Nu îi cunosc dar chipurile lor îmi dau impresia că, dintr-o dată, cafeaua lor e mai aromată. Numărul 1 reprezintă un link într-un chat cu prietenii ce te duce la un jpg cu buchetul de trandafiri în formă de unu pe care Simona Halep îl îmbrățișează, așa cum doar campionii știu să își alinte trofeele. Numărul 1 reprezintă prima știre la radio într-un autobuz vechi ce e numit autocar cu perdelele murdare la geamuri și care leagă două orașe prin niște hârtoape din România. Doamna care are în bagaj 2 găini de curte congelate vorbește de ambiția tenismenei și de Bunul D-zeu care trebuie să îi dea neapărat sănătate Simonei. Apropo de radio, „cum ar fi ca un joc al Simonei Halep să fie transmis de Ilie Dobre?”, vine replica șoferului. „Poate doar el ar reuși să surprindă intensitatea trăirilor!”. Șapca lui pare desprinsă din vizetele fostului Tovarăș.

Performanța Simonei reprezintă o discuție peste paturi, într-un spital din provincie, dintre doi bărbați. Amândoi suferă de boli incurable, dar vestea cu numărul unu oprește timpul pentru câteva fracțiuni: „și fata mea face tenis!”

Nu e nevoie ca Simona Halep să joace cu imnul României în căști ca să demonstreze patriotism.

Pentru că locul 1 mondial reprezintă până la urmă orice puști ce va pune mâna pe racheta de tenis cu gândul că va deveni Halep. Adică va deveni cel mai bun.