Cămara bunicii

Liverpool contra celor de Borussia a fost un meci pentru care UEFA ar trebui să inventeze o competiție nouă.

Liverpool contra celor de Borussia a fost un meci pentru care UEFA ar trebui să inventeze o competiție nouă. O competiție simplă, ca o întrecere din copilărie, cu ghiozdanele în spinare. Pentru ca astfel de capodopere să nu mai fie delimitate, pe viitor, de un banal ceas.

O repriză din acest meci s-a terminat în Dortmund, imediat după cel de Al Doilea Război Mondial, cu primele cursuri școlare reluate, când elevii împreună cu profesorul imitau un flaut, iar pe ferestrele sparte s-a desenat speranța, în locul molozului din bombardamente.

A doua repriză s-a încheiat, prin anii ’70, cu două ghete legate după gâtul unui puști pistruiat ce se râde, mamă, ce se mai râde!, după ce s-a caftit cu tovarășii de joacă, pe străzile din Liverpool. Un altul cară, cu un cărucior de copii ruginit, pietrele maidanului. Două pelicule din viața de zi cu zi, căci meciul de poveste terminat cu 4-3 pentru cormorani despre asta a fost. Despre dezamăgiri peste care se cațără iluzii încăpățânate, precum luftul lui Lallana la 2-0 pentru nemți, despre bucurie și tristețe în toate cele trei stări de agregare: copleșitoare, lacrimogenă și palpabilă pe șira spinării.

„Stimate cititor!” e timpul să devin protocolar la o asemenea veste primită, așadar, am aflat, într-o seară pe Anfield, unde altundeva?!, că Europa știe să mai plângă nu doar pentru morții din atentatele teroriste, Europa știe să mai plîngă și pentru un borcan de cireșe amare din cămara bunicii, păstrat de atâta vreme și gustat, din când în când, cu o linguriță mică, de dimensiunea a nouăzeci și patru de minute.

Privindu-și tatăl cum joacă, Aubameyang i-a spus, senin, că vrea să se facă fotbalist. Apoi l-a găsit pe net pe cârlionțatul Crespo și a vrut să fie atacant. După atâtea goluri înscrise, gabonezului îi lipsea totuși ceva. Locul.

L-a găsit aseară, privindu-l în ceața lacrimilor inerente unei astfel de înfrângeri, pe fostul său antrenor Jurgen Klopp transfigurat într-un suporter ce nu se clintește până la ultimul vers din You’ll Never Walk Alone, indiferent de aglomerația ce îl așteaptă la întoarcerea spre casă. Când e să faci parte din istorie, nu mai contează tipul lacrimilor. Locul e rezervat, trebuie doar să te așezi. Pe gazon, pe unde găsești, cu coatele între emoții, privind cu jind cămara.