Premier League ↓

Primul meci de fotbal transmis tridimensional in cateva pub-uri din Anglia s-a disputat intre o echipă de glezne fine care aşteaptă ca scânteia să vină de la sine şi o echipă cu un plan. Man United nu numai că au avut un plan, dar l-au şi executat sublim.

La fel ca în returul semifinalei de Liga Campionilor din mai, Arsenal au fost copleşiţi. În minutul 33, Nani a primit mingea lipit de tuşa din dreapta, a tăiat-o cu călcâiul evadând dintre Nasri şi Clichy, l-a fentat şi pe Denilson şi a ciupit elegant balonul pentru Park; prins pe picior greşit, Almunia s-a întins dar n-a apucat decât să devieze în propria poartă. Golul secund a venit pe un contraatac electrizant purtat din numai trei (!) pase pe traseul Park-Rooney-Nani. 12 secunde. Atât i-a luat lui Man U să aducă mingea din careul propriu în cel advers, de unde Rooney a finalizat cu un şut din prima. Şi totul a plecat de la lobul subtil al coreanului, care, aflat într-o poziţie din care cei mai mulţi jucători ar fi bubuit mingea în faţă, a căutat pasa care să declanşeze contraatacul. Remarcabilă această inteligenţă sub presiune! Veţi căuta mult în arhive până să găsiţi un contraatac executat mai bine de atât. Man United a mai marcat încă o dată după pauză prin Park, tot pe un contraatac venit după un corner al gazdelor, după care şi-a permis să ridice piciorul de pe acceleraţie. Vermaalen a redus din diferenţă în minutul 79 printr-un voleu din cădere, dar era prea puţin, prea târziu.

A fost un meci care a probat încă o data inspiratia tactică a lui Sir Alex Ferguson. Nu puţini trebuie să fi fost fanii care au ridicat din sprâncene când au văzut XI-le de început al lui United, mai ales titularii pe aripi. În tur, Wenger pusese maliţios ţinta pe Darren Fletcher pe care îl blama pentru „anti-fotbal”, încercând să o scoată pe United drept echipa care se pricepe să câştige urât, cu simulări, ţineri de tricou şi decizii dubioase de artbitraj. Ca un făcut, United n-a primit nici măcar un cartonaş galben, etalând un joc pe cât de bărbătesc pe atât de corect. Iar ca drept la replică tactic, Ferguson i-a făcut o „aroganta” francezului aşezându-l pe Fletcher într-un rol cu mai multe responsabilităţi creative. Ca un tenismen care joacă cu o mână la spate, doar că să îi arate adversarului că oricum n-are nici o şansă.

Faţă de meciul cu City de miercuri, când Scholes a jucat un pic în spatele lui Rooney, iar cuplul Fletcher-Carrick în spatele englezului, SAF l-a retras surprinzător pe Schlolsey ca mijlocaş la închidere şi i-a avansat pe cei doi mijlocaşi centrali. Alegerea cea mai curioasă, ceea ce o face cu atât mai inspirată, a fost însă titularizarea lui Nani în dreapta, în locul lui Valencia. Aflat la cel mai bun meci în tricoul lui United, Nani a fost pur şi simplu irezisitibil, umilindu-l repetat pe bietul Gael Clichy.

Ambele echipe au jucat cu un singur vârf, după tiparul falsului număr-nouă, care coboară foarte mult pentru a disloca defensiva adversă. Aici însă, diferenţa a făcut-o felul în care Arshavin şi Rooney au ştiut să interpreteze acest rol. Arshavin a făcut un meci slab, s-a încăpăţânat să ia pe cont propriu faze care l-au lăsat izolat între câţiva fundaşi adverşi. Rooney însă a înţeles perfect ce trebuie să facă -€“ să se retraga mult ca să îşi ia mingi pe care să le trimită în spaţiile lăsate libere de fundaşii centrali care coboară o data cu el. Această mişcare a funcţionat desăvârşit la al doilea şi al treilea gol, când Rooney a coborât mult în propria jumătate, dând drumul la minge repede şi lăsându-şi coechipierii cu spaţii uriaşe la dispoziţie. Asta e Wayne Rooney, „care nu face foarte multe în afară să marcheze”, după cum declara saptamana trecută Wenger. Serviti cu un varf de sare afirmatia asta, cum se spune in Anglia.

Nici măcar „Le Proffeseur”, celebru pentru felul în care îşi protejează jucătorii, n-a mai încercat să le găsească scuze: „E greu de acceptat dar uşor de explicat: am fost slabi defensiv, am fost slabi ofensiv, ne-a lipsit coeziunea şi am făcut prea multe greşeli individuale.” Arsenal e o echipă care nu ştie să interpreteze decât o singură partitură, una estetică ce-i drept, dar care tinde să nu dea rezultate împotriva echipelor de clasă. Tiki-taka în variantă nord-londoneză funcţionează când e vorba de desfăcut echipe mai mici, dar câteodată n-ai nevoie de 129 de pasa că să aduci mingea in faţă. Câteodată ajung trei…

În perioada romantică a fotbalului, anii 1870, când profesionismul era încă în afara legii, echipele de gentlemeni considerau încrâncenarea un semn de slăbiciune. Broboanele de transpiraţie erau înjositoare pentru că domnii erau educaţi să lase lucrurile să vină de la sine, afişând o anume „efortless superiority”, o eleganţă naturală în joc. Pentru United, această superioritate fără efort a fost mult timp la îndemână în derbyul mancunian cu rivalii de la City. Când Man United revenea aiuritor în finală Ligii Campionilor din ‘99, City se chinuia în mocirla celei de-a treia divizii. S-au schimbat multe de atunci.

Aristocraţii Premier League obişnuiesc să înceapă cu rezervele în meciurile din Cupă Ligii, o cupă de tinichea, după unii. Însă când sorţii i-au pus în faţă pe „vecinii galagiosi” din Manchester era clar că Alex Ferguson o să renunţe la această „aroganta” chiar dacă îl aşteaptă Arsenal în weekend. Nu numai că „Big Red Nose” n-a început cu Obertan, Maccheda sau Gibson, dar a făcut-o cu Rio Ferdinand, care a contestat o suspendare primită după cotul aplicat lui Craig Fagan în meciul de sâmbătă cu Hull. Astăzi, la apelul considerat frivol de către comisie, Rio a primit o etapă de suspendare în plus. E o măsură a disperării cu care United şi-a dorit să întoarcă rezultatul din tur.

Un banner cu litere albe de-o şchiopă pe fundal negru avea grijă să le amintească „cetatenilor” că se fac 34 de ani de la ultimul trofeu câştigat, tot o Cupă a Ligii în ‘76. În mod normal, o semifinală de Cupa Ligii e doar o şansă pentru United să-şi scoată fanii din case pentru „a pie and a pint”. Pentru City însă, semifinală asta însemna atât de mult, şi ce şansa mai bună pentru United să le strivească ambiţiile? Meciul din tur a asigurat vitriolul fără de care derby-urile n-ar mai fi derby-uri. Carlitos Tevez a marcat ambele goluri ale lui City, i-a arătat degetul lui Gary Neville pe care l-a şi numit „boot-licker” într-un interviu de acum câteva zile.

După o primă repriză incertă, mijlocul lui United a pus stăpânire pe joc. Scholes a deschis scorul pe contraatac cu un şut de la linia de 16 metri. United şi-a păstrat luciditatea şi a reuşit să-şi dubleze avantajul prin Carrick care a punctat cu un şut din unghi la colţul lung. Când zarurile păreau aruncate, acelaşi Carlitos Tevez care îi salva pe „cetateni” în tur a deviat o centrare a lui Bellamy, egalând situaţia la general. Ultimele minute au însemnat o presiune copleşitoare la poarta lui Given, care n-a mai avut ce face la lovitură de cap a lui Rooney din prelungiri.

Roonney e probabil la cel mai bun sezon din carieră, intr-o formă electrizantă, mult mai matur si mai prezent in joc. „The White Pele” cum e alintat de peluză, e exact ceea ce-i lipseşte lui City -€“ un jucător de clasă mondială. Sau cum a scris azi The Times, „e diferenţa dintre o echipă care ştie că e mare şi una care aspiră să fie mare”. Am mai scris-o, City a plătit sume aiuritoare pe jucători de calitate, precum Robinho sau Adebayor, dar care vin de undeva din linia a doua a celor mai buni dintre cei buni. Si e nevoie de mai mult ca să destrami un imperiu clădit in 20 de ani.

Chiar şi pe rezumat, eliberarea fonică de după golul lui Rooney părea că despicat cerul de deasupra Old Trafford-ului. Un lucru care mi s-a părut curios au fost eşarfele verzi-aurii de la gâturile fanilor. Staţi liniştiţi, n-au început englezii să susţină Vasluiul. E însă un protest împotrivă Glazerilor şi a managementului lor bazat pe credite din ce în ce mai mari şi milioane scoase din visteria clubului spre beneficiul familiei lor. Fularele verzi-aurii amintesc de culorile strămoşului lui United, Newton Heath FC, echipă formată în 1878 de muncitorii unui depou de cale ferată. Pe tricourile fanilor de aseară era scris:

„United’s soul is never sold / So proudly wear the Green and Gold / We’ll never wear our famous Red / Til Glazer’s gone or even dead / So raise that ancient standard high / By Green and Gold we’ll live or die / That day will come again for sure / When we can wear our Red once more.”

Stoke City - Liverpool 1-1

Diavolul e un obsedat, loveşte mereu în acelaşi loc, spune un proverb francez. Mi-am adus aminte de asta, văzând disperarea şi furia din ochii lui Rafa la finalul meciului de pe Britannia. Încă un gol primit în ultimele minute, încă un penalty neacordat, încă două puncte lăsate în deplasare.

Nu e niciodată plăcut să vezi cum o echipă mare se dezintegrează. E cu atât mai brutal, când asta se întâmplă de la un sezon la altul, cazul lui Liverpool. Pare greu de crezut că practic aceeaşi echipă care se bătea anul trecut la titlu şi o umilea pe Real pe Santiago Bernabeu, se chinuie astăzi cu Stoke. E abia ianuarie şi Liverpool e eliminată din ambele cupe, eliminată din Ligă Campionilor şi pe şapte în campionat. Probabil că nici fanii înrăiţi ai lui Everton nu şi-ar fi imaginat un scenariu atât de pesimist pentru rivalii din Merseyside.

Pe Britannia, Liverpool a întâlnit o echipă englezească de modă veche, care după ieşirea prematură a lui Rory Delap părea o viespe care şi-a pierdut acul. Trecând însă peste linia de start a „cormoranilor”, fără Torres, Gerrard, Benayoun sau Johnson, era clar că ei înşişi nu sunt tocmai veninoşi. Vidul de creativitate a fost însă umplut de o determinare impresionantă, fără de care e greu să câştigi pe un stadion ca Britannia. Golul a venit la o minge respinsă nefericit de Sorensen în genunchiul lui Kyrgiakos din care a ricoşat în plasă. Liverpool nu avea decât să respingă centrările care urmau să vină în ultima jumătate de oră şi meciul era rezolvat. Şi s-au achitat admirabil de această sarcină, cu excepţia cornerului din minutul 90, care l-a găsit pe Huth liber la un metru de linia porţii. A fost singura greşeală defensivă a oaspetilor.

Kop-ul i-a strigat numele lui Rafa la finalul meciului, o dovadă de afecţiune care cântăreşte destul de mult dacă ţinem cont că Houllier a plecat în momentul în care a pierdut sprijinul peluzei. Benitez încă îl are şi a avut grijă să puncteze în interviul de după meci că „daca am rămas, am făcut-o pentru ei”. Şi pentru muntele de lire sterline la care ar renunţă prin demisie, îmi permit să bănuiesc. Rafa mai are patru ani şi jumătate din contractul semnat în primăvară trecută şi concedierea nu părea o opţiune pe care Hicks şi Gillette să şi-o permită. E o conjunctură nefericită, condiţionată mai degrabă de situaţia financiară a clubului decât de ce se întâmplă pe gazon: Rafa nu va plecă de bună voie, iar patronii nu îşi permit să îl dea afară. Lotul e subţire dar resursele pentru întăriri lipsesc.

Îl apreciez pe Rafa ca antrenor, nu cred că e „just a fat Spanish waiter” cum i se cântă pe unele stadioane. Cred însă că ar fi putut cumpăra mai inteligent în ultimii doi ani. Toate echipele mari s-au lovit de accidentări decisive sezonul asta, dar parcă nici una nu are o echipă la fel de scurtă că Liverpool, atât de dependenţa de doi jucători. Dacă însă zvonurile din presă britanică, referitoare la un cumpărător din lumea arabă interesat de un sfert din acţiunile clubului, sunt adevărate, atunci s-ar putea să-l vedem pe King Kenny Dalglish înapoi pe bancă. Pe americani îi va costă o avere să scape de Rafa, dar s-ar putea să îi coste şi mai mult să îl păstreze.

Birmingham - Manchester United 1-1

„Mai devreme sau mai târziu tot o să pierdem.” Sunt cuvinte pe care, la mijloc de sezon, le-am fi aşteptat de la Ancelotti, Rafa sau Sir Alex Ferguson. Dar au venit de la Big Eck, Alex McLeish, care nu mai pierduse cu Birmingham de 11 etape, înaintea întâlnirii cu Manchester United. Fără îndoială, Birmingham e revelaţia primei jumătăţi a sezonului în Anglia, o echipă de modă veche după chipul si asemanarea antrenorului. O nou-promovată bătăioasaă şi organizată, care face perfect faza defensivă. Dacă ţinem cont şi de banii pe care Carson Young ar fi dispus să îi cheltuie iarna asta, Birmingham sunt o echipă de luat în serios.

La începutul anilor ‘80, Alex Ferguson îşi făcea un nume că antrenor la Aberdeen, cu care avea să câştige Cupa Cupelor într-o finală cu Real Madrid. Ferguson începea echipa cu cel mai solid cuplu de fundaşi centrali pe care îi avea Scoţia în acea vreme: Alex McLeish - Willie Miller. Chiar şi după primele convocări la naţională, tatăl lui McLeish insista ca fiul său să-şi termine studiile de contabilitate; Ferguson însă l-a sfătuit să se dedice fotbalului, o decizie pe care sigur McLeish nu o regretă. Cei doi au rămas prieteni până azi, ceea ce e mai mult decât se poate spune despre mulţi dintre foştii elevi ai lui SAF.

Pe un St Andrews îngheţat, liniile de start de sâmbătă au bifat două recorduri. Alex McLeish a început cu aceeaşi echipă pentru a noua oară consecutiv în campionat în timp ce Ferguson a schimbat pentru a sută oară în toate competiţiile primul XI. Birmingham, geamăna Urziceniului în Premier League, a avut aceeaşi abordare hiper-defensivă din mai toate meciurile cu echipe mari. Însă ce poţi să îi reproşezi lui McLeish când are în faţă o echipă care costă de zece ori mai mult? Birmingham s-a baricadat la marginea propriului careu, lăsându-se pasată de Man United care nu a reuşit să transforme posesia covârşitoare în goluri. La singura fază a gazdelor din prima repriză, un corner, United a bâlbâit o minge în careu, permiţându-i lui Camron Jerome să o împingă în plasă din câţiva metri. Un gol pentru care expresia „impotriva cursului jocului” nu e suficientă. Mi-am adus aminte mai degrabă de o secvenţă din Family Guy.

Judecând după antifotbalul din prima repriză, m-aş fi aşteptat ca McLeish să-şi retragă şi mai mult echipa, în careul mic poate, la adăpostul golului nescontat al lui Jerome. Dar Birmingham a început mult mai pozitiv partea secundă, fiind rândul lor să îşi înghesuie adversarii în propria jumătate. Au avut şi câteva şuturi pe poartă dar Kuszczak a fost mereu la post. Birmingham ar fi putut închide meciul pe un contraatac dar Jerome a ales un lob unei pase simple în centrul careului. Câteva minute mai târziu United avea să se răzbune, Evra centrând puternic pe jos în faţa porţii, mingea ricoşând nefericit din Dann în plasa lui Hart. Deşi tuşierul ridicase fanionul pentru offside la Rooney, centralul Clattenburg a întors decizia, validând golul lui United. Un 1-1 care tind să cred că îl mulţumeşte mai mult pe McLeish decât pe Ferguson.

În mod tradiţional, asta era perioada din sezon în care Man Utd începea să prindă viteză. Devine însă destul de evident, că, fără Ronaldo şi cu o apărare peticită, va fi mai degrabă un sezon de tranziţie. Problema la United e lipsa acelei scântei creative pe fază ofensivă. De la mijloc în sus, Man Utd nu are decât un singur jucător de clasă mondială, pe Rooney. Ceilalţi: Park, Fletcher, Carrick sau Valencia, îndeplinesc prima condiţie a lui Fergie în sensul că nu vei găsi jucători mai determinaţi, dar le lipseşte imaginaţia. Gândiţi-vă câţi dintre ei ar avea loc la Barcelona sau la Real.

Plecarea lui Ronaldo a lăsat un gol mai mare decât anticipa Ferguson la începutul sezonului, dar nici unul din cei de la care aştepta să îi ia locul, nu pare capabil să o facă. În mod normal, nu e un semnal de alarmă pentru că banii Realului sunt încă acolo, aşteptând să fie cheltuiţi. Însă în această săptămână au apărut primele zvonuri conform cărora datoria uriaşă a clubului a început să îi apese pe Glazeri, care ar fi plătit o parte din credite cu acei bani. O bănuială alimentată de poziţia lui Ferguson care a anunţat ca nu va cumpăra în iarnă, motivând că nu va plăti £50m pe un atacant care nu valorează atât. Asta din partea aceluiaşi antrenor care plătea £30m pe un atacant care sâmbătă n-a prins nici bancă de rezerve, fără să fie accidentat.

Presa sportivă din Anglia a marcat sfârşitul deceniului, ceea ce ei numesc „the noughties”, prin tot soiul de clasamente cu cei mai şi cele mai din ultimii zece ani. Chris Charles, cronicarul de la BBC, a făcut un letopiseţ al celor mai demente, sarcastice sau lipsite de sens declaraţii ale deceniului. Iată câteva care mie mi-au plăcut în special:

Comentariul legendar al lui Roy Keane, despre ignoranţa unora dintre fani: „Cand jucăm acasă, probabil iau câteva halbe şi sandvişuri cu creveţi. Nu cred că unii dintre oamenii care vin pe Old Trafford sunt în stare să scrie pe litere fotbal, darămite să-l înţeleagă.”

George Best despre David Beckham: „Nu poate să lovească mingea cu stângul, nu poate să dea cu capul, nu poate să facă o alunecare şi nu înscrie multe goluri. În afară de asta, e în regulă.”

Celebra analogie culinară a lui Jose Mourinho: „Felul în care jucăm e foarte important. Dar e ca şi cu omletele şi ouăle. N-ai ouă, n-ai omletă! Depinde de calitatea ouălor. În supermarket ai ouă de clasa întâi, a doua şi a treia şi unele sunt mai scumpe decât celelalte pentru că îţi iese o omletă mai bună. Iar când ştii că la Waitrose au ouă de calitatea întâi şi tu nu poţi să ajungi acolo, ai o problemă.”

Brian O€™’Driscoll, întrebat despre relaţia cu antrenorul Angliei la rugby, Martin Johnson: „Cunostinta înseamnă să ştii că roşia e un fruct, înţelepciune e să ştii să n-o pui în salată de fructe.”

Jim Magilton, când era la Ipswich: „Saptamana trecută eram aşa de jos că puteam să trec pe sub o uşă purtând un joben.”

Claudio Ranieri către presă, înaintea returului cu Monaco din semifinală Ligii Campionilor: „Buna ziua rechinii mei, bine aţi venit la înmormântare!”

Gordon Strachan îi detestă pur şi simplu pe reporteri şi are grijă să îi taxeze de fiecare dată.
Reporter: „Gordon, can we have a quick word please?” Strachan: „Velocity” (şi pleacă).

Reporter: „Gordon, Agustin Delgado?” Strachan: „Am lucruri mai importante la care să mă gândesc. Am un iaurt care trebuie terminat azi, pentru că expiră. Asta poate fi prioritatea mea mai degrabă decât Agustin Delgado.”.

Steve Bruce, după Liverpool a€“ Birmingham 7-0: „Trebuie s-o iei în bărbie, sau în cazul meu, în bărbii”.

Ricky Hatton, după ce l-a învins pe Kostya Tszyu câştigând centura IBF la categoria mijlocie: „O să salut doi prieteni pe care i-am exclus din viaţa mea în ultimele 10 săptămâni. Aşa ca bine v-am găsit domnule Guinness şi domnule Dom Perignon!”

Bobby Robson, întrebat ce i-ar fi plăcut să facă dacă n-ar fi jucat fotbal: „Mi-aş fi dat mâna dreaptă să fiu pianist.”

În fine, probabil citatul secolului îi aparţine lui Ian Holloway, antrenorul lui QPR după un meci cu Chesterfield: „Ca s-o spun bărbăteşte, dacă ieşi într-o noapte şi cauţi o domnişoară şi îţi iese, asta înseamnă că ai făcut ce ţi-ai propus. Noi n-am arătat prea bine azi, dar ne-a ieşit. În unele săptămâni domnişoarele arată bine, în unele nu. Felul în care am jucat azi n-ar fi cea mai frumoasă fată, dar măcar am urcat-o în taxi. Poate n-a fost cea mai frumoasă fată pe care am adus-o acasă dar a fost foarte plăcut şi foarte drăguţ, aşa că mulţumim mult şi hai să bem o cafea.”

Şi unul mai vechi, de la Italia ‘€™90, sugerat de cineva în subsolul articolului. Bobby Robson aştepta un lift, din care a ieşit Captain Marvel, Bryan Robson: „Salut Bobby” zice Bobby din reflex. „Eu sunt Bryan, tu eşti Bobby” i-a răspuns căpitanul lui Man Utd.

Sezonul festiv de fotbal a început în Anglia cu o etapă neobişnuit de searbădă pentru reputaţia Boxing Day. Arsenal şi Villa a fost mai mult decât un derby între locurile trei şi patru; a fost o luptă între două viziuni antagonice asupa fotbalului, între creativitate şi disciplină, între talentele adunate de pe câteva continente şi cele insulare. Prima repriză nu a confirmat toate aceste aşteptări. Mijlocul terenului a fost atât de aglomerat încât ambele echipe s-au anulat reciproc. Ca de obicei, Arsenal a desenat mai frumos, făcându-şi jocul de posesie prelungită, dar Villa a reuşit să-şi ţină adeversarul la marginea propriului careu.

Arsenal a început mai agresiv repriza secundă, cu Arshavin căutând mai multe baloane. Tunarii dominau din ce în ce mai intens, şi totuşi Villa refuza să se predea. Ceva lipsea şi acel ceva a intrat în minutul 57. După plecarea lui Xabi Alonso, nu ştiu dacă mai e cineva în Premier League care să poată dicta ritmul unui joc atât de categoric cum o face Fàbregas. În aproape o jumătate de oră cât a stat în teren, Fàbregas a schimbat meciul după chipul şi asemănarea sa. Jocul steril de pase pe semicerc a devenit vertical şi tăios. La opt minute de la intrarea în teren, spaniolul a scos o lovitură liberă din apropierea careului. Tot el a executat-o perfect, printr-o gaură în zid lăsată de Agbonlahor, singurul care n-a sărit. Au urmat 20 de minute de dominare autoritară a gazdelor, încheiate de un contraatac din trei pase care a despicat apărarea lui Villa. Sprintând către mingea trimisă perfect la întâlnire de Walcott, Fàbregas s-a întins din nou şi ar putea lipsi trei săptămâni. Iritat de insinuările că a riscat un pic trimiţându-l pe Cesc în teren nerefăcut, Wenger a declarat: „Nu ştii niciodată. Dacă îmi dovediţi că am fi câştigat şi fără el în teren, atunci am greşit. Dar asta nu se poate dovedi. Simt că am făcut ce trebuia”.

Pe lângă coerenţă şi imaginaţie, Fàbregas a adus echipei şi acea voinţa molipsitoare de a câştiga. E clar că lotul lui Wenger musteşte de talent, dar sunt momente de indiferentă în jocul unora că Denilson sau Eduardo. Nu şi la Cesc. Intensitatea cu care sărbătoreşte golurile e o măsură a intensităţii cu care urăşte să piardă. A ajuns deja la 12 reuşite în 22 de meciuri în toate competiţiile sezonul asta şi e cel mai bun pasator din Premier League cu 12 pase decisive. Ăsta e căpitanul de 22 de ani al lui Arsenal!

Poate că evoluţia lui Fàbregas a furat toate titlurile de azi, dar fapt e că Arsenal a jucat ieri că o echipă legată. La începutul sezonului, spuneam că Arsenal joacă fantastic când au mingea, dar problemele încep când pierd posesia. Wenger a lucrat mult la acest capitol astfel încât ieri elevii săi au închis perfect culoarele şi au coborât mult cu oamenii din marcaj. Abu Diaby şi Alex Song au impresionat în special. Diaby pare să fi scăpat în sfârşit de umbra lui Vieira şi şi-a dat drumul la joc. Song mă uimeşte de la începutul sezonului, crescând de la meci la meci. Ieri a anihilat aproape de unul singur mijlocul lui Villa, faultând mult şi ieşind cu capul sus din apărare. Când a fost adus în nordul Londrei, puţini credeau că poate deveni jucătorul de calibru care este azi. A crezut Wenger, şi asta e tot ce contează.

Atu-ul lui Arsenal la începutul sezonului părea să fie profunzimea lotului, mai ales în zona ofensivă. Or felul în care echipa a răspuns accidentărilor vârfurilor clasice, Van Persie şi Bendtner, este uimitor. Wenger a aliniat ieri un 4-1-2-3 pe care îl mai vedem foarte rar în fotbalul modern, un sistem de joc pozitiv şi curajos. De cealaltă parte, Villa rămâne o echipă onestă, aşezată perfect în teren şi care îşi ştie limitele. Partida cu Liverpool de mâine e foarte importantă, pentru că în cazul unui eşec, presă va avea grijă sa le amintească de felul în care sezonul trecut s-a destrămat cam în aceeaşi perioadă.

Luna trecută, cercetătorii de la Universitatea Northwestern au anunţat că au creat un soft capabil să facă cronica unui meci de baseball fără ajutor uman. Se cheamă Stats Monkey, şi folosind datele din casetă meciului, programul nu numai că scrie articolul dar îi găseşte şi un titlu inspirat şi câteva imagini potrivite. Ca jurnalist sportiv în formare, e o ştire care m-a îngrijorat. Pesemne că aşa s-au simţit doamnele liftiere de la Cocor după ‘€™90 dându-şi seama că meseria lor e pe cale să se dizolve. Am încercat apoi să mă îmbărbătez, amintindu-mi de tăietura verbului lui Hugh McIlvanney şi croială frazei lui Henry Winter -€“ abilităţi retorice imposibil de reprodus de către o maşină, oricât de avansată ar fi. Fănuş Neagu scria într-un comentariu în vechiul Prosport despre „năravul de a juca biliard pe plăci de mormant”. Abia când un program o să scrie în felul asta, o să încep să mă gândesc la recalificare profesională.

Cu toate astea, unele texte din presă sportivă par să demonstreze că jurnaliştii sportivi umani pierd teren în faţă rivalilor cibernetici. Cel mai recent articol al lui Patrick Barclay, chief football commentator la The Times, e unul din aceste texte. Domnul Barclay a încercat să compună echipa sezonului de până acum, o compilaţie a fotbaliştilor care au impresionat în acest sezon de Premier League. Am reţinut două expresii din primele paragrafe: „a half-season of Englishness” şi „who also happens to be English”. Două expresii care pregătesc cititorul pentru proporţia covârşitoare a jucătorilor englezi din acest XI. Autorul a avut decenţa să îl păstreze pe Drogba în avanposturi, care l-a depăşit la limită pe Rooney, altfel am fi avut o unanimitate a superiorităţii fotbalului britanic.

Întrebându-mă dacă un soft s-ar fi descurcat mai bine decât Patrick Barclay în alegerea unui XI, mi-am adus aminte de Fantasy Premier League, varianta oficială de ligă fantastică. Hai să vedem ce zice maşinăria. La portari, conduc la egalitate Friedel şi Sorensen cu câte 81 de puncte însă au marele defect de a fi de dincolo de ocean; Shay Given e al şaptelea cu 61. La fundaşi, Dunne a pus mai multă distanţă între el şi pluton decât o făcea Indurain în zilele bune. Aşadar, Dunne care a reuşit o jumătate de sezon încântătoare acumulează 101 puncte şi îşi face loc şi în echipa editorialistului The Times. Bun. Problema e cu „stâlpii campaniei lui Birmingham pentru respct”, Johnson şi Dann, al 12-lea, respectiv al 36-lea în clasamentul „fantastic”. E greu de înţeles de ce Patrick i-a ales tocmai pe ei, mai ales că avea atâţia fundaşi care să îndeplinească condiţia sine qua non, englezismul: Terry, Ashley Cole, Shawcross sau bătrânul Alexander au făcut un „tur” foarte bun.

Urcăm la mijloc, că să păstrăm aşezare 3-4-1-2 aleasă de Patrick. El merge pe mâna lui Lennon pe dreapta şi nu-mi vine în minte nici un rival demn de menţionat pentru mijlocaşul lui Tottenham care a fost într-adevăr „electric”. Şi iarăşi încep problemele. Linia de mijloc e completată de Danny Murphy de la Fulham, Jack Rodwell, puştiul lui Everton, şi Gibbs, că a prins doar 3 (!) meciuri din 17 că titular pentru „tunari” înainte de accidentarea oribilă din Ligă. Înţeleg intenţia de a da credit tinerilor, dar ca ei să le ia faţă unora ca Lampard, Dempsey şi mai ales James Milner, e pur şi simplu ridicol. Ca mijlocaş ofensiv, Patrick îl vede pe Wade Elliot de la Burnley (60 de puncte) în dauna lui Fabregas (123 de puncte). E o alegere pur şi simplu obscenă.

În faţă am amintit deja, e Drogba la mare bătaie cu Rooney, duel confirmat de punctele fantastice care îi plasează pe primele două poziţii. Dar ca să-l citez pe Patrick, „nimeni nu-l ameninţă pe Bobby Zamora”. Dacă luăm în calcul ultimele patru etape, aşa o fi. Iarăşi e o alegere curioasă pentru că erau atâţia atacanţi englezi, vasăzică potriviţi profilului, care au jucat excelent până acum: Bent, Defoe, Agbonlahor sau Bellamy.

Ca să trag o linie, cred că articolul lui Patrick Barclay e tezist şi părtinitor, un soi de propagandă pentru calitatea jucătorilor englezi. N-am neapărat o problemă cu înclinaţia vădită pentru fotbaliştii din Insulă, cât cu opţiunile aiuritoare ale autorului. Vreau să spun că ar fi putut fi mult mai subtil dacă tot era să facă o echipa de britanici şi să o prezinte drept cremă Premier League. Selecţia îndoielnică a domnului Barclay e infirmată chiar şi de un program simplu, precum cel care contorizează evoluţia jucătorilor pentru liga fantastică. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar face Stats Monkey cu datele astea.

E totusi ceva care mi-a plăcut în textul lui Barclay. Când vine vorba de Fulham, el face următoare precizare: „Aici trebuie să îi cer scuze lui Roy Hodgson pentru întrebarea pe care i-am pus-o la conferinţa de presă de după meci şi care l-a făcut pe dânsul să pară că îşi recomandă propriul atacant pentru echipa naţională. Ca fost antrenor de echipă naţională, el nici n-ar fi visat să încerce să conducă vehiculul lui Capello de pe locul din spate”. Câtă subtilitate şi eleganţă în explicaţia asta! Vorba lui Andrei Pleşu, e o specie de eleganţă nouă în peisaj, un peisaj stricat, în care selecţionerul devine bolnav psihic când nu cheamă pe cine trebuie.

Astea fiind zise, aştept XI-le vostru pentru ce s-a jucat până acum in Anglia. Măcar noi nu riscăm să punem prea mulţi români în el!

Ambiţii saudite

S-a întâmplat până la urmă. Mark Hughes stătea cu ghilotina deasupra capului de trei săptămâni, mai exact de pe 30 noiembrie când Khaldoon al-Mubarak, preşedintele lui City, a luat prima oară masa în Londra cu Mancini. Victoriile cu Arsenal şi Chelsea au amânat doar o sentinţă care fusese stabilită. Zvonurile se înteţiseră atât de mult săptămâna trecută încât plecarea lui Hughes era dată că sigură în presa de sâmbătă. Intenţia iniţială a lui Hughes a fost să refuze să stea pe bancă cu Sunderland, dar după o discuţie cu avocaţii săi s-a răzgândit. City a câştigat cu 4-3 după un meci intens, dar „Sparky” nu s-a bucurat la nici unul dintre goluri. După fluierul final şi-a aşteptat jucătorii la intrarea în tunel şi i-a îmbrăţişat pe fiecare. Şi-a luat rămas bun şi de la fani şi a intrat la vestiar. „Cativa dintre voi probabil că va bucuraţi că plec, dar amintiţi-vă că aveţi o treabă de terminat” le-a zis Hughes jucătorilor. El va primi 3m în compensaţie pentru perioada rămasă din contract.

După începutul de sezon ca din puşcă, scaunul lui Hughes părea sigur. Şeicii voiau ca echipa să reuşească, şi voiau să o facă sub conducerea lui Hughes. Trei luni mai târziu, galezul nu mai avea parte de aceeaşi susţinere. La începutul sezonului, obiectivul oficial care i se stabilise lui Hughes era locul şase, dar pe măsură ce „top four-ul” s-a dovedit din ce în ce mai şubred, şeicul Mansour a început să spere la locul patru. „Doua victorii în 11 etape din Premier League nu corespund cu obiectivele stabilite” scria în declaraţia de presă de după concedierea lui Hughes. Egalurile cu Hull, Bolton şi Burnley erau inacceptabile pentru conducere. Cu toate astea, acumulând 29 de puncte în 17 meciuri, Man City era în grafic a€“ îndreptându-se spre 65 de puncte la finalul sezonului faţă de 70 cât era normă. Dar când City a început să se clatine, nu atât numărul egalurilor i-a fost fatal lui Hughes, cât lipsa de coeziune a echipei, haosul din apărare şi apatia numelor mari, Adebayor şi Robinho. Fraza cheie a aceleiaşi declaraţii de presă arată ce i se impută de fapt lui Hughes: „Seicul Mansour şi consiliul au considerat că nu există nici un indiciu că situaţia se va schimba în mod fundamental”. Man City părea o echipă paralizată în mediocritate.

Transferurile

După patru ani la Blackburn, Mark Hughes îşi câştigase o reputaţie de antrenor „with an eye for a bargain”, cu ochi pentru chilipiruri vasăzică. La City el a părut depăşit de cele peste £200m i-au fost puse la dispoziţie. A greşit în primul rând cumpărând de la Arsenal. Arsene Wenger e un priceput samsar de maşini la mâna a doua, care dă kilometrajul înapoi ca să ţi le vândă pe bani mulţi. Lumea vorbeşte despre abilitatea lui Wenger de a depista puşti talentaţi şi în cele mai ascunse terenuri din Coasta de Fildeş, dar cu adevărat impresionantă e ştiinţa de a vinde jucători care au trecut de apogeul carierei. Spuneţi-mi un singur jucător vândut de Wenger care nu dăduse ce avea mai bun pentru Arsenal a€“ poate Overmars care a plecat la Barcelona, dar cam atât. Hughes a dat £41m pe Kolo Toure şi Adebayor, un fundaş care îşi pierde ritm şi care a greşit sâmbătă la două din goluri şi un vârf foarte bun în teren, dar malign în vestiar.

A venit şi Tevez pentru £25m, deşi se pare că City au plătit dublul acestei sume, un jucător care dă randament maxim ca „impact substitute” cum jucă la Man Utd, dar nu e la fel de constant ca titular. Wayne Bridge, Lescott, Roque Santa Cruz sau Robinho, adus mai degrabă ca declaraţie de intenţie pe £32m, toţi au dezamăgit. De fiecare dată când Hughes a cumpărat doar pentru că poate, a dat greş. A fost inspirat în traferurile care l-au costat cel mai puţin: Shay Given şi Craig Bellamy, şi poate Gareth Barry desi n-a fost la fel de ieftin. Genul de transferuri care le-ar fi făcut la Blackburn dacă avea un buget ceva mai mare.

Bel calcio in Eastlands?

Aşadar, a fost adus Mancini, despre care vechiul său prieten Vialli a dezvăluit că ia lecţii de engleză de un an şi jumătate şi s-a mutat deja la Londra de câteva luni. Un antrenor a cărui reputaţie nu e neapărat proporţională cu numărul de trofee obţinute. Mancini a câştigat Coppa Italia cu Fiorentina, Lazio şi Inter, şi o tripletă de titluri cu echipa din Milan. Însă după cum ar spune fanii juventini, „primul i l-a dat un tribunal, al doilea l-a câştigat când Juve era în Serie B şi Milan erau penalizaţi iar al treilea l-a câştigat în ultima etapa”. Trei titluri câştigate de pe urmă scandalului Calciopoli, care a adus la Milan şi doi dintre cei mai bun jucători ai lui Juve, Zlatan şi Vieira. Eşecurile constante în plan european din aceeaşi perioadă sigur nu l-au ajutat pe Mancini să elimine îndoielile.

Mancini îşi va începe mandatul în Eastlands chiar de Boxing Day, împotriva lui Stoke. Urmează o serie de meciuri relativ uşoare, deşi vor fi şapte în 24 de zile. Şi mai e şi perioadă de transfer din ianuarie, în care City vor fi ocupaţi cu siguranţă. La asta se referea Wenger probabil când a spus ca Mancini „va primi o maşină de Formulă 1, dar cât de repede va învăţa să o conducă, nu stiu”.

Tottenham Hotspur – Manchester City 3-0

Dacă ţinem cont de forma recentă a lui Villa, pe White Hart Lane s-au întâlnit două echipe care se bat pentru locul… cinci. Inconsistenţa a fost demonul ambelor echipe sezonul asta. Spurs tocmai pierduseră acasă cu Wolves. Man City avea un şir de 8 remize întrerupt doar de victoria cu Chelsea. O şansă pentru ambele echipe să şteargă ultimele impresii şi să arate că au coloană vertebrală.

City a cheltuit £160m în vară încercând să asambleze o echipă care să-şi facă loc în primele patru. I-am văzut învingând pe Arsenal şi Chelsea, şi chinuindu-i rău pe ceilalţi mancunieni chiar pe Old Trafford. Ştiam deci că au nerv în derby-uri. Dar au şi dârzenia de a smulge trei puncte într-o deplasare grea de mijloc de săptămâna, pe o lapoviţă londoneză de decembrie? Vorbesc de acea eficienţă nemiloasă exemplificată cel mai bine de Chelsea-ul lui Mourinho.

City însă a dezamăgit, arătând încă o data că o adunătură letargică de vedete, nu o echipă legată, care trage în aceeaşi direcţie. Robinho a fost la fel de invizibil ca la petrecerea pentru orfani de la care a lipsit săptămâna trecută. Hughes a tras linie anunţând ca are nevoie de jucătorii potriviţi în iarnă, nu de nume, dar poate ar fi fost mai bine să se gândească la asta înainte să scape de Dunne pentru £6m că să îl aducă pe Lescott cu £22m.

De cealaltă parte, Spurs au arătat că au caracter. ‘Arry avea nevoie de victoria asta, pentru a le arăta cârcotaşilor că nu va fi un sezon că toate celelalte, în care totul se destrăma undeva la începutul iernii. Jocul ofensiv lui Tottenham nu e tocmai greu de citit. Spurs dezvoltă mult jocul în benzile laterale, de unde vin zeci de centrări pentru Crouchy; în acest punct orice deviere poate ajunge în plasă, poate deveni păsa decisivă sau îi poate pune pe fundaşi în situaţii ciudate; ăsta e scrap-play-ul, jocul rezidual executat perfect sub comanda lui Redknapp. Cheia acestui sistem e Aaron Lennon şi dacă reuşeşti să îl anihilezi ai câştigat jumătate din bătălie. Villa aproape a reuşit punând doi oameni să îl marcheze. Aseară însă păcatul a picat pe Sylvinho care a terminat meciul cu picioarele împletite; Lennon a făcut ce a vrut în dreapta, demonstrând că dacă prinde o zi bună e irezistibil.

Primul gol a venit aproape logic, după reţeta de mai sus. Lennon a centrat, Crouch a deviat în Ireland, şi Kranjcar a marcar din doi metri. Al doilea a fost o variaţie pe aceeaşi temă: degajare lungă Gomes, cap în diagonală Crouch şi finalizare Jermain Defoe. Trei atingeri! Ultimul gol a venit în prelungiri, Niko Kranjcar a luat o fază de unul singur după un corner scurt, a strecurat mingea pe lângă Kolo Toure şi a împins-o cu spitul printre picioarele lui Given. 3-0 şi dacă e să-l credem pe Redknapp, cursa pentru un loc în primele patru e „larg deschisă”.

Etica rezervelor

Controversa mijlocului de săptămână îl vizează pe Mick McCarthy. Wolves au aliniat marţi împotriva lui United o formaţie din care n-a făcut parte nici unul dintre jucătorii de câmp care învingeau pe Spurs cu câteva zile înainte. Argumentul irlandezului a fost că echipa să este pusă în situaţia de a disputa 3 meciuri în 8 zile şi vrea să îşi odihnească cei mai buni jucători pentru un meci pe care are şanse să îl câştige. O viziune defetistă, dar onestă. Iată câteva din feţele acestei dezbateri:

Regula E20 din regulamentul Premier League spune aşa: “In every league match each participating club shall field a full strength team.” E clar că Wolves au încălcat-o deşi nu e chiar uşor de demonstrat. McCarthy a motivat că echipa de rezerve folosită avea oricum şanse mai mari decât cea epuizată după meciul de sâmbătă.

Suporteri. O parte a suporterilor care au făcut deplasarea pe Old Trafford s-au simţit înşelaţi şi au cântat: „We want our money back”. Fapt e că dacă „lupii” vor fi la adăpost în mai, Mick va fi oricum un erou, dacă vor retrograda, fanii îşi vor aminti de acest meci.

Standarde duble. Mai mulţi oameni de fotbal din Insulă, în frunte cu Arsene Wenger, s-au grăbit să îl acuze pe McCarthy că strică credibilitatea competiţiei. Cumva, e în regulă pentru echipele mari să alinieze echipe de rezerve în Cupă Ligii, în Ligă Campionilor sau chiar în campionat dar nu şi pentru cele mici.

Rezerve şi nu prea. Dacă nici unul dintre jucătorii de marţi nu au început cu Spurs, asta nu îi face neapărat mai puţin capabili. Hahnemann, Manecienne sau Foley, jucătorul sezonului trecut pot face oricând parte din primul XI.

Dacă e să mă întrebaţi pe mine, un antrenor are dreptul să alinieze echipa pe care o consideră potrivită. E absurd să-i pretinzi lui McCarthy să alinieze de trei ori în opt zile cel mai bun XI, pentru că e clar că nu are jucători antrenaţi pentru maraton. Oricum, nimic nu e nou sub soare. Leeds-ul lui Don Revie şi Liverpool-ul lui Bill Shankly au fost amendate în 1970 şi 1971 pentru delicte asemănătoare. Voi ce părere aveţi? E o ruşine pentru jocul de fotbal decizia lui McCarthy sau e normal să îţi protejezi lotul în acest fel?

Sau “a game of two halves” dacă e să luăm expresia originală. Liverpool a controlat prima parte şi a deschis scorul prin Kuyt în minutul 41, după ce Almunia a respins neinspirat o centrare în careu. Gazdele au aglomerat excelent mijlocul terenului, anulând orice intenţie ofensivă a londonezilor. „Cormoranii” au avut şi un penalty la o intervenţie dezordonată a lui Gallas la Gerrard, însă reputaţia i-a luat-o înainte lui Stevie G, poreclit maliţios „the diving hypocrite”.

„Prima repriză a fost a lui Liverpool, au fost cu o viteză peste noi şi au câştigat toate duelurile unu-la-unu. 1-0 mi s-a părut un scor bun pentru noi la pauză. Liverpool a jucat foarte bine în timp ce noi am jucat cu frână de mână trasa” a declarat Arsene Wenger după meci. El a intrat furios la cabine, spunându-le jucătorilor că nu merită să poarte poarte tricoul lui Arsenal.

Ieşirea necaracteristică a francezului a dat echipei efervescenţa de care avea nevoie şi Arsenal a început mult mai agresiv repriza secundă. Egalarea a venit repede printr-un autogol al lui Glen Johnson care a deviat în propria poartă centrarea lui Nasri. Câteva minute mai târziu, Arshavin a prins un şut clinic din marginea careului, reuşită care a amintit de cvartetul rusului din sezonul trecut pe Anfield. Golurile londonezilor i-au paralizat pe „cormorani” care, nu numai că n-au reacţionat, dar nu au şutat nici măcar o dată la poartă în partea a doua.

Benitez a mutat ca de obicei, cu Aquilani în locul lui Mascherano, dar echipa pierduse deja posesia şi ritmul din prima repriză. Liverpool e o echipă care, prin tradiţie, joacă un fotbal deschis şi ofensiv. Rafa e acuzat de presă insulară că neagă creativitatea echipei sale, prin faptul că joacă cu doi închizători însă surse din interiorul clubul susţin că Rafa e dezamăgit de Aquilani. Desigur, versiunea oficială e că Rafa preferă să nu îl forţeze până nu va fi la 100%, dar au trecut aproape două luni de la revenirea după accidentare şi italianul încă nu prinde primul XI.

Liverpool trece printr-o criză prelungită, dar argumentul lui Rafa e că, mai ales după revenirile lui Torres şi Gerrard, echipa sa are prea multă calitate pentru a nu prinde locul patru. „E o problemă de încredere, nu de calitate” a insista spaniolul după meciul de ieri. Într-adevăr, umerii căzuţi de după autogolul lui Johnson sunt un motiv de îngrijorare şi nici măcar Gerrard nu mai găseşte resurse ca să îşi inspire colegii. De cealaltă parte, Arsenal a reintrat în cursă pentru titlu, „si matematic şi mental” după cum a declarat Wenger. Arsenal a demonstrat ieri că are una din calităţile indispensabile oricărei campioane: cea de a câştiga şi când joci mediocru. Wenger a avertizat pe toată lumea că ştacheta pentru titlul de anul ăsta a fost coborâtă mult, dar lui Arsenal îi va fi greu cu Arshavin vârf împins.

A fost un week-end al surprizelor, care contrazice încă o dată aerul previzibil cu care ne obişnuise campionatul englez. Villa a câştigat pe Old Trafford prima oară în 26 de ani. Chelsea n-a reuşit să bată acasă o Everton decimată de accidentări, iar forma mizerabilă a lui Cech le dă speranţe urmăritoarelor. Wolves a câştigat pe White Hart Lane, demonstrând că nu sunt nici pe departe condamnaţi. În fine Bolton a terminat la egalitate cu Man City, după un meci nebun în care atacul superb al „cetatenilor” a fost subminat inca o data de vulnerabilitatea din defensivă.