Pe Diegonală

Bucuraţi-vă de el, chiar şi de neroziile lui. Încă puteţi

Fotbaliştii care elogiază sunt uneori caraghioşi ca obezii care se încumetă la flotări. Şi tot ca pe obezi îi şi priveşti: cu bunăvoinţă, cu amuzament, cu duioşie. Sunt aproape patru decenii de când Kevin Keegan, perla lui Liverpool şi apoi a lui Hamburger S.V., înainte de coborî la Southhampton şi Newcastle, lăsa posterităţii următoarea declaraţie: „Nu există un jucător mai mare sau mai mic decât Maradona”.

Într-o vreme în care comentatorii englezi spun tot felul de trăsnăi („Viteza mingii i-a decapitat mâna” sau „A ieşit şchiopătând de pe teren din cauza unei accidentări la umăr”), părerea lui Keegan te face la rândul ei să râzi. Însă numai în primă instanţă.

Laudatio in integrum
Pe urmă observi că în stângăcia acestei „laudatio” stă ceva misterios, aproape supranatural. Poţi să iei enunţul lui Keegan şi să-l interpretezi altfel: Maradona dizolvă, prin simplă prezenţă, gradele de comparaţie. Şi anulează ierarhiile. Desenul fotbalului şi sensurile lui imploră să fie refăcute odată cu ivirea pe teren a acestei explozii necontrolate.

Spre binele şi spre sănătatea noastră mintală, Cruyff şi Maradona se intersectează în fotbal fără să se înfrunte. Nu se ştie ce s-ar fi putut întâmpla dacă titanii s-ar fi încleştat de-adevăratelea pentru minge. Şi poate că e mai bine că n-am aflat. Altfel, am fi riscat să avem războiul metaforic al imaginaţiilor după războiul real dintre Salvador şi Honduras. Cunoscut drept „Războiul celor 100 de ore” şi iscat tot de fotbal.

Espíndola şi Maradona, borcane încurcate
Vă irită tonele de „fake news” şi titlurile-momeală? Bravo, aşa se cuvine. Dar, fără ca asta să vă consoleze, ele sunt mai vechi decât credeţi. Existau destule chiar şi în apropierea fântânilor din Roma barocului, dacă ne întoarcem în timp câteva secole. Sau câteva decenii.

Cândva după 1975, două asemenea episoade sparg monotonia roşu-gri a presei. Unul cu premeditare, celălalt fără voie. Primul îl arată, în pagina de politică externă a unui ziar, pe Nicolae Ceauşescu vorbind de la tribuna Adunării Generale a ONU şi stând în acelaşi timp şi în public. Un trucaj cu greşeala inclusă: la discursul lui Ceauşescu, sala se goleşte de plictiseală, aşa că se lucrează la poză şi se ia auditoriul din timpul unui alt discurs.

Al doilea caz e de resort sportiv. Sub o imagine neclară, în care un copilandru dă în minge plutind paralel cu gazonul, stă scris: „Fotbalistul Espíndola marchează din foarfecă în poarta echipei Maradona”. Maradona e atât de puţin cunoscut, încât trece drept echipă. (Nu-i vorbă, peste ani avea să valoreze exact cât o echipă.) În realitate, el joacă la Argentinos Juniors, iar Silvano Espíndola îi e coleg de echipă. Fără să vrea de data asta, presa noastră încurcă borcanele. Sau butoiaşele.

Ce urmează?
Din ziua confuziei până astăzi, Diego Armando Maradona a făcut de toate. A vrăjit şi a enervat, a plâns şi a râs, a înscris cu mâna şi cu piciorul în acelaşi meci, a râs cu Napoli de forţa Nordului italian şi s-a plimbat cu Fidel Castro, s-a înconjurat de mafioţi şi a câştigat Cupa Mondială, i-a repezit un bocanc în stern lui Batista în 1982 şi a suportat mii de faulturi. Şi-a driblat toţi adversarii, în afara demonilor lăuntrici.

A ameninţat cu pistolul ca Sechelariu şi a marcat din lovituri libere ca oricine doriţi. A fost un fotbalist genial şi harnic – combinaţie rarisimă -, dar un antrenor nul. Are la fel de multe motive de fală şi de ruşine. A marcat timpul, fotbalul şi lumea. De ani buni, stă într-un fel de montagne-russe care-l poartă din bufonadă în scandal şi înapoi. Iar un antrenor nu foarte cunoscut al unei echipe aşijderea ne spune despre Maradona că e un bolnav devenit victima unor proxeneţi ai fotbalului. Să-l credem? Măcar în parte, tot ar trebui.

Ce ne aşteaptă? Nu ştie nimeni. Dar cei care l-au văzut jucând în floarea fotbalului nu pot citi asemenea declaraţii fără să li se strângă inima.