Fotbal în frac şi cu joben

Mai pleacă un cavaler. Să-l salutăm

Pe 11 iulie 2010, la golul marcat de Andrés Iniesta Luján în minutul 116 al finalei de CM Spania-Olanda, José Antonio Camacho răcneşte la microfon „Iniesta de mi vida!”.

Camacho nu ştie că mai are un an până să devină selecţionerul Chinei. Opt ani mai târziu, Iniesta pleacă de la CF Barcelona şi ajunge tot în China, fiindcă drumurile nu mai duc de mult doar la Roma. E dreptul oricui să câştige în trei ani de fotbal asiatic mediocru cât a primit într-un deceniu şi jumătate de fotbal excelent în Europa. Lippi şi Raúl sau Batistuta şi Tévez vin în sprijinul afirmaţiei. Aşa stând lucrurile, Chongqing Dangdai Lifan e doar un bancomat cu ochi oblici pentru Iniesta şi un pariu fonetic pentru europeni.

Dar important nu e ce-l aşteaptă pe Iniesta, ci de fapt ce lasă în urmă. Dincolo de trofee şi onoruri, dincolo de discuţiile despre Balonul de Aur şi despre star-systemul care-i decide pe aleşi, rămâne fotbalul nobil şi intens-curtenitor pe care Iniesta l-a pus sub ochii oamenilor de la prima apariţie.

Iniesta face parte din grupul restrâns al fotbaliştilor cărora le-ar sta bine în frac şi cu joben pe gazon. Al unor fotbalişti de rasă şi de altitudine, în preajma cărora nu simţi doar parfumul talentului, ci şi al bunelor maniere cu mingea la picior. E cazul unui Kakà, al unui Valerón, al fraţilor Laudrup. E cazul celor pentru care fotbalul înseamnă bucurie fără patimă şi arţag.

S-a vorbit mult şi elogios despre clarviziunea, tehnica şi fineţea fotbalului jucat de Iniesta la Barcelona şi la naţionala Spaniei. S-a vorbit la fel de mult despre palmaresul lui, despre ghinionul contemporaneităţii cu binomul (e, cum, care binom?) şi despre felul cum a ajutat să i se urce pe umeri colegi care au devenit fie golgeteri, fie laureaţi.

Toate astea intră sub cupola unei modestii şi a unei generozităţi care nu se fabrică. O ai sau nu. Iar Iniesta o are, aşa cum a arătat de sute de ori. Mai puţin apăsat s-a vorbit despre unda de simpatie publică pe care o stârneşte Iniesta pe toate stadioanele Spaniei şi lumii.

Într-un fotbal în care galeria are ochi doar pentru idolii de acasă, Iniesta primeşte aplauze peste tot: la San Sebastian, la Vigo, la Valencia. Chiar şi la Madrid, indiferent dacă joacă împotriva lui Atletico sau Real. Fotbalul aristocratic al lui Iniesta e omagiat la sfârşitul fiecărui meci. Adevărat, de la golul din finala CM Iniesta e considerat bun naţional, dar asta n-ar ajunge pentru recunoştinţa eternă.

Declanşatoarele ei sunt puritatea jocului, candoarea împletită cu subtilitatea şi ochii cu care Iniesta priveşte mingea, adversarul şi lumea. Am mai văzut cândva privirea asta, şi nu cu mult în urmă. La Xavi, cel de la care Iniesta a preluat ştafeta autorităţii inteligente. De aici, întrebarea pe care şi-o pune, probabil, publicul Barcelonei: cine va prelua ştafeta de la Iniesta? Cine va avea ochi, viziune şi cavalerism de acelaşi calibru?