O chestiune de „n”-uri

Despre cum îţi baţi joc de bani şi de oameni

„E un fotbalist cu o personalitate peste vârsta lui, cu o maturitate peste ceea ce-i arată buletinul. Are valoare, e spontan, are iniţiativă. (…). Va fi un briliant al fotbalului românesc şi al echipei naţionale.” Declaraţia îi aparţine lui Roland Nagy, fostul antrenor al lui Dennis Man.

„Dennis este un jucător de viitor, care în scurt timp va ajunge titular. Are viteză şi tehnică bună, şi loveşte foarte bine mingea cu capul. Ne va ajuta mult şi fiindcă trebuie să îndeplinim această cerinţă cu jucătorul Under 21”. Declaraţia îi aparţine lui Laurenţiu Reghecampf, actualul antrenor al lui Dennis Man.

Acestea sunt vorbele şi nimic nu le poate contrazice, în afara faptelor. În anul de graţie 2017, briliantul cumpărat de Steaua de la UTA Bătrâna Doamnă pe bani frumoşi şi priponit cu o clauză de reziliere de 50 de milioane de euro a jucat la prima echipă a Stelei cât mine, cât administratorul de la trei sau cât pensionara de la 2. Adică 0 ore, 0 minute şi 0 secunde, ceea ce aşterne o salbă de semne de întrebare şi de exclamare la sfârşitul clauzei de reziliere.

Sigur, costă mult şi dacă vrei să-i cumperi pe Nainggolan, Cavani sau Neymar jr., însă oamenii ăştia joacă meci de meci. Achiziţionarea lor e prohibitivă din motive limpezi. În cazul lui Dennis Man, lucrurile se mută fie în zona misterului, fie a glumei proaste. Cum să blochezi cu o asemenea sumă un om care, în anul în curs, s-a ilustrat doar prin discreţie? Şi de ce să impui acest prag neverosimil pentru cineva pe care nu-l bagi în seamă?

Explicaţia retragerii pe bancă a lui Dennis Man prin cumpărarea lui Alibec e un simplu alibi. Nu se poate spune că nu joacă Dennis din cauză că joacă Denis. Cei doi nu sunt rivali pe post. Iar dacă Alibec merită să joace fiindcă e, cu toate hibele lui, omul cel mai valoros al Stelei, Man ar merita şi el măcar câte o jumătate de oră la două meciuri.

În fond, i s-au dat mai multe şanse lui Tudorie, ale cărui raporturi cu fotbalul sunt în cel mai bun caz străvezii. Eclipsa Man e atât de pronunţată, încât lumea nici măcar nu ştie dacă omul mai e sau nu la Steaua. Poate e bolnav, poate a emigrat, poate s-a îndrăgostit de o făptură de pe Alpha Centauri, poate s-a apucat de patristică sau de pictură.

Clevetitorii şuşotesc despre un plus pe care Steaua ar trebui să-l achite arădenilor dacă Man ar juca zece meciuri până la vară. Ar fi un motiv meschin şi dezonorant. Sau poate că Man e pedepsit pentru declaraţia involuntar ofensatoare pe care a făcut-o la venirea la Steaua: „De aici vreau să ajung în fotbalul mare”.

Însă pentru aşa ceva e suficient să atragi atenţia în particular. Nu e cazul să te răzbuni sau să condamni la exil pe tuşă. În prezent, Dennis stă şi Denis joacă. Totul pare o chestiune de „n”-uri. Atâta doar că, la nici 19 ani, Dennis Man e silit să deprindă alfabetul ratării. E un lucru nedrept, care confirmă că în România până şi briliantele pot rugini.