Rupţi pe roata fotbalului

Să fim atenți ce ne dorim! Și cât de tare îi invidiem pe fotbaliști

Măcelarul și succesul
„Break a leg”. În traducere literală, „Rupe-ţi-ai piciorul”. În traducere literară, „Succes”. Expresia face parte din contribuţia britanică la civilizaţie, alături de mersul pe partea stângă a drumului, plăcinta cu rinichi, războiul de 38 de minute cu Zanzibarul (1896) şi prevederea potrivit căreia e ilegal să mori în clădirea Parlamentului. Spirala continuă, iar amestecul de umor involuntar şi potriveală ajunge şi în fotbal, unde, se ştie, fundaşii care intră la rupere sunt numiţi, generic, „măcelari”.

Printre ei figurează şi un număr 6 din naţionala Angliei din anii ’80, driblat de Maradona în sfertul de Cupă Mondială din Mexic, la un loc cu alţi 5-6 colegi. Ceva mai târziu, în 1988, omul şi-a rupt piciorul la propriu, pentru ca un an mai târziu, după ce şi-a spart capul într-un meci cu Suedia şi nu i s-au prins copcile bine, sângele să-i curgă în voie pe tricou, făcându-l să semene cu un şorţ de măcelar. Numele fundaşului? Terry Butcher. Ce înseamnă „butcher”? Măcelar.

Ochii care văd nu uită
Din Anglia se ajunge în Spania cât ai spune „Gibraltar”. Iar în weekendul spaniol „break a leg” şi-a pierdut sensul literar, rămânând ferecat în oroarea sensului propriu. Dincolo de scoruri şi clasament, Barcelona şi Real au suferit şi au provocat pierderi. Sâmbătă, pe stadionul Mendizorrozta din Vitoria, Aleix Vidal a aflat din bocancul lui Theo Hernández că nu va mai juca fotbal minimum cinci luni. Mai erau cinci minute din Alavés-Barcelona, era 0-6, ploua pisălog şi nimic nu anunţa necazul. Vidal tocmai prinsese echipa, începuse să marcheze şi avea, în sfârşit, motive să-i mulţumească sorţii. Glezna i-a pocnit ca un vreasc, iar reluările televiziunii n-au făcut decât să sporească oripilarea.

O zi mai târziu, la Osasuna-Real, tot pe ploaie şi în acelaşi colţ de Spanie, dominicanul Cayetano Bartolomé Bonnín Vásquez a ieşit cu piciorul rupt după o intrare a lui Isco. Vremea era la fel de antipatică, iar imaginile s-au înfipt la fel de dureros în retina publicului. Şi nu doar în a lui. Lângă Bonnín se găsea, în acel minut 14, brazilianul Marcelo, în a cărui privire s-a putut citi un tratat despre suferinţă. Tocmai el, bufonul somptuos şi uneori inconştient, care nu poate pasa fără giumbuşlucuri, a trimis lumii cea mai succintă şi expresivă relatare a durerii. Se spune că ochii care nu se văd se uită. De la Marcelo încoace, se va putea spune, cu egală îndreptăţire, că ochii care văd nu uită. Scoaterea din joc a lui Danilo a părut, prin comparaţie, o bagatelă, prin simplul fapt că Danilo a ieşit din teren pe picioarele lui.

Aici ar fi trebuit să fie o morală
Sau dacă nu, măcar o dojenire a celor care-i invidiază pe fotbalişti. Un deget arătat mustrător chibiţilor ranchiunoşi care râvnesc la garajul, femeile şi banii răsfăţaţilor de tip Vidal sau Bonnín. „Aveţi grijă ce vă doriţi! Şi nu pierdeţi din vedere preţul prezumtiv al privilegiilor. V-ar conveni să fiţi clipă de clipă în pericol, v-ar plăcea să nu ştiţi dacă de la meci veţi ajunge acasă sau la spital?” Nu e cazul pentru un asemenea discurs. Vidal şi Bonnín au fost victimele unor accidente de muncă. La fel ca un strungar care uită cheia în universal sau ca un constructor care alunecă de pe schelă. Un destin până atunci binevoitor s-a uitat, câteva clipe, în altă parte şi i-a lăsat pe cei doi în priza ghinionului.

Suntem impresionaţi? Da, şi e firesc să fim. Ne-ar mişca şi accidentele de muncă ale strungarului şi constructorului? Categoric, dacă am afla de ele. Numai că aceste accidente se petrec în anonimat, pe când cele ale lui Vidal şi Bonnín fac parte din regia unui spectacol cu sute de milioane de privitori. Iar suferinţele lor s-au produs, paradoxal, în campionatul cel mai catifelat al Europei. Roata fotbalului se învârte la fel ca a vieţii şi a norocului. Numai că uneori îţi prinde osul dedesubt. Iar atunci lumea împrumută ceva din privirea lui Marcelo.