Radu Paraschivescu

Drumul din lumea sportului către lumea cărților este mai scurt decât pare. În fond, totul este o problemă de sintaxă

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Radu Paraschivescu
Ţara „nu cumva”-urilor

Campionatul înaintează spre ultimul minut al ultimei etape ca sergentul din poezia lui Alecsandri: „târând al lui picior”. E o ediţie de risc şi de asterisc, căreia i se va cuveni o notă de subsol în statistici: „Campionat început în […]

...

No panic, Man, sau „Primiţi cu fotbalistul?”

Ce rost are să vorbeşti despre un transfer după realizarea lui? E mult mai bine să baţi toba sau câmpii înainte ca el să eşueze. Asta dacă s-a pus cu adevărat problema ca un fotbalist să plece de la clubul […]

...

Vulturul a aterizat. În cap

Jucând aşa cum o face în ultimele meciuri, Lazio are şanse ceva mai mici să devină campioana Italiei decât are proaspătul candidat Kanye West să câştige alegerile prezidenţiale din America, eventual cu sloganul „Yes, we Kanye”. Elon Musk şi-a anunţat […]

...

Gripa vrajbei noastre

Sinteza cursului scurt de epidemiologie a fost rostită sâmbătă de specialistul Bogdan Vintilă: „Coronavirusul este o gripă cu un marketing foarte bun”. Pe aceeaşi logică, tigrul este o mâţă cu un marketing de poveste. Nu ucide doar şoareci, ci şi […]

...

Lecţia de sănătate

De-a nibelungul şi de-a nivelatul Germaniei, Bayern München îşi continuă defilarea. Mai sunt patru etape şi va fi din nou campioană. Clar, curat, fără scenarii de tipul „Ce-ar fi fost dacă?”. Şansele celorlalte echipe la titlu sunt astăzi fantezii aritmetice.

[…]

...

Spre Paris, prin deşert

S-a terminat 0-0. Un scor exagerat.

Permalink to Spre Paris, prin deşert
luni, 15 iunie 2015, 9:43

Meciurile României sînt frumoase pînă să înceapă şi după ce se termină. Între aceste două momente se întinde un deşert al fotbalului. Înainte de primul fluier, lumea doineşte patriotic pe tema dăruirii totale, după minutul 90 se trece la clişeul pătimirii pentru o cauză dreaptă. Am suferit „enor” de mult, conchide stins selecţionerul, dublat imediat de căpitanul echipei. Ar fi interesant de văzut cum e cînd suferi „enor” de puţin. Ar fi la fel de interesant cum definim lupta cu o boală grea dacă zbenguiala mediocră de alaltăieri merită prezentată ca suferinţă. Ca să nu mai spun că nu fotbaliştii au suferit sîmbătă seara, ci oamenii care s-au uitat la ei. De ce n-am aminti, în fond, de penitenţa lor vizuală?

Selecţionerul refuză euforia (e şi greu să mimezi aşa ceva după ce, în minutul 89, îl trimiţi pe teren pe Tamaş) şi propune „să aşteptăm meciurile care vine”. Nu e rea ideea. Pînă atunci, poate n-ar fi rău să observăm două amănunte. Primul: Gibraltarul, un grup de cetăţeni care pozează în echipă de fotbal, a tras de trei ori mai multe şuturi pe spaţiul porţii împotriva Germaniei decît România la Belfast. Al doilea: cele mai bune pase pentru jucătorii aşa-zis ofensivi ai României au venit de la doi fundaşi nord-irlandezi. Privite împreună, amănuntele confirmă reputaţia României de ambasadoare a fotbalului narcotizant. Artistul care va compune o rapsodie a plictiselii din fotbal n-o va putea face fără bibliografia obligatorie a meciului de alaltăieri şi a celui cu Insulele Feroe de la Ploieşti.

Cum sportul face parte din cultură, se cuvine ca faptul sportiv să se întemeieze pe o idee. Aşa stau lucrurile în cazul unei cărţi, al unui studiu, al unui tablou, al unei simfonii. Tot aşa ar trebui să stea şi în cazul unui meci. Rog politicos să mi se spună care a fost ideea pe care s-a clădit întîmplarea de la Belfast. Răspunsul „să nu pierdem” nu e valabil, cîtă vreme el nu reprezintă o idee, ci un scop. Iar pînă se va încumeta cineva la un răspuns, fie-mi permis să spun, fără plăcere şi răutate, că naţionala României a jucat ca un grup forestier care întrerupe munca la joagăr şi bate mingea înainte să bea un păhărel. Nici măcar stilistica pioşeniei la care recurge selecţionerul nu înlătură impresia de încropeală sterilă pe care a lăsat-o naţionala.

Irlanda de Nord-România a fost ca o mămăligă sau un piure doldora de cocoloaşe. Te-a săturat prin aportul caloric al punctului obţinut, dar ţi-a cam stricat cheful să te mai aşezi la masă. Iar faptul că aceste două echipe se vor califica împreună la turneul final e („enor” de) stînjenitor pentru oricine vrea de la fotbal şi altceva decît un scor, nişte faulturi şi trei-patru clişee rostite sentenţios.

Comentarii (52)Adaugă comentariu

Mike (3 comentarii)  •  16 iunie 2015, 14:52

Sunteti cam visator si excesiv de purist, d-le Paraschivescu. Ca sa nu mai spun lipsit de realism. Campionatul intern e la cea mai slaba editie din perioada postbelica, cred, fara exagerare; un campionat in care echipa de pe 8 merge in EL fiindca cele de deasupra sunt insolvente/falimentare. Un campionat din care echipele istorice, de traditie, au disparut sau sunt fantome prin ligi judetene, iar campioanele ultimului deceniu sunt aproape toate desfiintate, retrogradate sau insolvente. „Stranierii” sunt rezerve la echipe modeste iar marile „valori” interne se transfera la arabi. Nici acolo nu fac fata mereu. Ideile dvs., altfel expuse elegant, se afla, asadar, intr-un vacuum total de realism. Cel mult, vorba lui Buzarin, sa adunam puncte, ceva participari la turnee finale si sa speram intr-un viitor mai bun.

Nimicul aducător de puncte | Miştotică's Blog (7 comentarii)  •  16 iunie 2015, 16:59

[…] O analiză perfectă a jocului de sâmbătă seara scrisă de Radu Paraschivescu lasă foarte puțin loc comentarii. Pentru mine, privitul meciului de sâmbătă a fost un veritabil chin. Tătărușanu degaja de parcă ar fi avut contract exclusiv cu tușa, fundașii trimiteau mingea oriunde numai unui coechipier nu, mijlocașii nu erau în stare să dea o pasă simplă de 2 metri, iar atacanții au rămas la vestiar. Nu există ceva mai bun de a-ți arde și ultima fărâmă de iubire pentru acest sport. […]

Comentează