O ştie de un deceniu. Îşi aduce aminte perfect cu ce era îmbrăcată în ‘87, cînd venise întîia oară la sala lui de antrenament din Volgograd, pentru gimnastică artistică. O mică prinţesă. Acum stă în faţa lui şi plînge. E greu să-i explice. “Elena, ai ajuns la 15 ani. E normal să creşti. Ai vrea să rămîi pitică?”. Fata nu vrea să audă că, la 1,74 metri, trebuie să abandoneze. Tatăl ei, un tabasaran din Daghestan, a învăţat-o să nu cedeze niciodată. “Elena, la înălţimea asta nici nu mai poţi trece printre paralele”… Apoi… Apoi îi vine ideea. E prieten bun cu Evgheni Trofimov, antrenorul de la prăjină. Cu vreo trei seri în urmă a văzut o fostă gimnastă din Cehoslovacia care, la fel, a trebuit să se lase de gimnastică şi a trecut la ştachetă… Şase luni îi ia să o convingă. Şase luni stă, seară de seară, de vorbă cu cea pe care o consideră fetiţa lui. “Elena, sînt puţini cei care pot schimba disciplinele din mers. Nu trebuie să ratăm trenul ăsta”, îi spune în timp ce-i arată secvenţe cu “Ţarul” Serghei Bubka. Îi este psiholog, confident. O ia la masă cu copiii săi, doarme în patul soţiei, în timp ce ei întind o saltea pe jos. În noiembrie 1997, Elena apucă, pentru prima dată în viaţă, prăjina.

27 de recorduri mondiale!

Ce a urmat se cunoaşte. După şase luni de antrenamente nonstop lumea uită de gimnasta Elena Işinbaieva. La Campionatele Mondiale de Tineret de la Moscova, din vara lui 1998, apărea Elena Işinbaieva, săritoarea cu prăjina. De aici… 27 de recorduri mondiale, zeci de medalii de aur, sute de premii. De fiecare dată cînd bătea din palme pentru a cere publicului să o ajute la elan, undeva, în Mama Rusie, fostul ei antrenor de la gimnastică, Alexander Ivanovici Lisovoi, mînca bumbacul, asemenea lui Titi-Prosop. Vreme de 12 ani, în garsoniera sa modestă, de 28 de metri pătraţi, a trăit - alături de soţie şi de cele două fiice - fiecare săritură. “Hai, gata, gata cu gălăgia, uite-o pe Lena !”

Apoi… Într-o zi de iulie 2010, la aproape un deceniu şi jumătate de cînd “prinţesa” îşi luase zborul din cuibul său, a primit un plic. În el, o felicitare, nişte chei şi o schiţă. Schiţa era a unui apartament luxos, de 124 metri pătraţi, cu vedere spre Volga, într-un turn cu zeci de etaje. Cheile urmau a fi utilizate începînd din septembrie, cînd mobila de ultimă generaţie avea să îmbrace pereţii. Felicitarea conţinea doar un text mic: “To Sir, with Love. Lena”! Atît!

Doi tipi cu ochelari ciudaţi rău stau de vorbă. Unul îi are mici, perfect rotunzi, ai celuilalt sînt roz, cu nişte fluturaşi din plastic pe ei. ”Lenny, uite cum stă treaba. Îţi garantez că va fi numărul unu în top la americani! Ba nu, chiar sînt de acord să facem un pariu. Dacă nu urcă acolo, îţi produc eu 10 albume, gratis. Dacă ajunge, mă ajuţi la un concert, fără să-ţi dau o liră. Merge?” Palma se bate. Toamna lui 1973. Unul e John Lennon. Celălalt, Elton John. Rămăşagul e pus pe melodia ”Whatever Get’s You Through the Night”, albumul ”Walls and Bridges”. Lansarea e pe 4 octombrie 1974. Pe 28 noiembrie, acelaşi an, la ”Madison Square Garden”, cel care avea să vîndă 250 de milioane de albume ia microfonul şi…”Am plăcerea de-al invita lîngă mine pe fostul membru Beatles, domnul John Lennonnnnnn!!!”.

Finala FA CUP, 1952
Albumul e tare, iar ”Whatever” rămîne unica piesă solo a lui Lennon ajunsă în pole-position la americani. Dar ce e coperta asta? Ce caută un desen cu fotbalişti pe albumul cu numărul cinci? Şi a cui e opera?

La 11 ani, în 1952, John era fiert pe fotbal. A ajuns la finala FA Cup, Newcastle – Arsenal. La ”coţofene” juca Jorge Robledo, chilianul trecut la cinci ani în Albion. Ce fotbalist! Dăduseră pe el 26.500 de lire sterline; el dăduse 32 de goluri. În 33 de meciuri! Citise ceva despre sud-american, îl impresionase faptul că refuzase să semneze dacă la trupă nu ajungea şi fratele, Ted. Conducerea nu-l dorise decît pe Jorge, dar..pachetul rămăsese pachet!

În minutul 84 marcase cu capul unica bobiţă. Lui Johnny îi rămăsese fixată imaginea pe retină. Jorge, devenit, la englezi, George, sărise de lîngă Forbes, stîlpul ”tunarilor”, scoţianul. Cu numărul 9, atent, stătea Jackie Milburn, una dintre primele trei vedete din istoria dungaţilor. Aşa s-a terminat. Trofeul rămînea la oamenii lui Stan Seymour. S-a bucurat pentru Newcastle, s-a dus acasă, a desenat totul şi a scris data.
 
22 de ani desenul a stat ascuns prin nişte cutii
 Într-o seară, după o noapte ”grea” cu Ringo Starr şi Alice Cooper, cu tone de alcool, a ajuns acasă, supărat. Decisese să se despartă, o vreme, de Yoko Ono, era cam terminat. Atunci a găsit capodopera. La început, a rîs, după, şi-a zis că ar fi bine să apară pe coperta noului album. Aşa a ajuns golul unui chilian, născut la Iquique, crescut în Anglia, pictat de un englez, numărul 1 lîngă Statuia Libertăţii…

Coperta albumului. Imaginea reproduce desenul lui Lennon, făcut pe vremea cînd nu ştia că avea să devină unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii

Pe pămînt francez, în 1998, argentinianul Zanetti a marcat contra Angliei, salvînd de la moarte sigură un polonez pe care nu-l văzuse în viaţa sa!

Final de sezon 2003-2004 în Serie A. “El Pupi” Zanetti ajunge în casa sa din Milano. Pe masă, un plic. Expediat din Polonia. Probabil, unul dintre fani. Oraşul îi sare în ochi. Dintotdeauna a fost atras de denumirile astea cu sute de consoane în ele: “Szdlowiec”. Nu-şi dă adidaşii jos din picioare, nu mai bea sucul de portocale. Rupe cu dinţii. Nici măcar nu se aşază. Citeşte pe nerăsuflate: “Stimate domnule Javier Adelmar Zanetti, numele meu este Narek Kopaczen…”

Cronometrul aţipise la 45:30
“…V-am scris abia acum, la şase ani de atunci. Mi-a luat aşa de mult timp pentru că ancheta nu se terminase, pentru că nu aveam adresa dumneavoastră directă, pentru că nu doream să trimit depeşa la club spre a se rătăci pe undeva… Mai ţineţi minte partida contra Angliei, de la Mondialul din 1998?”

Cum putea uita aşa ceva? “Bati” deschisese scorul, englezii făcuseră 2-1 şi, cu cîteva secunde înainte de pauză, cînd cronometrul aţipise la 45:30, danezul Kim Milton Nielsen dictase fault. Lucraseră schema la antrenamente de sute de ori. Veron i-a pasat, scurt, pe lîngă zid, el a preluat cu dreptul, s-a întors, a tras cu stîngul şi mustaţa lui Seaman s-a zbîrlit. “Da, domnule Zanetti, pare greu de crezut, dar acel gol mi-a umplut viaţa!” Nu-i venea să creadă. Reuşita sa din ‘98 salvase un polonez pe care nu-l văzuse niciodată?

Maşina aruncată în aer
Nu părea glumă, din contra. “Eram procuror. De doi ani, de prin iarna lui 1996, lucram la un caz grav, şantaj, extorsiune, influenţe diverse. La începutul lunii iunie mi-am găsit maşina făcută zob, distrusă voit. Mi-au spus că nu-mi mai pot garanta siguranţa, aşa că de vreo 30 de zile aveam un obicei. Spre seară, înainte de ora 22:00, scoteam cîinele la plimbare. Apoi duceam noul autoturism în curtea unei secţii de poliţie. Oamenii îl luau pe semnătură, îl ţineau la ei şi, logic, dimineaţa eram scutit de orice griji… În acea seară, 30 iunie 1998, aţi marcat contra Angliei, pentru 2-2. Cînd meciul s-a terminat şi se intra în prelungiri, mi-am zis că n-o fi foc dacă duc maşina ceva mai tîrziu. Meciul era cu nerv, Beckham fusese eliminat, am rămas pentru timpul suplimentar. Atunci s-a auzit explozia care a cutremurat Szdlowiecul. Bombă cu ceas, reglată la fix 20 de minute după ultimul fluier de 90… Soţia m-a chemat pe balcon. Din Mercedesul nostru mai rămăseseră vreo 100 de kilograme de fier… Sună ciudat, dar, dacă nu era reuşita dvs., de 2-2, scoteam căţelul, apoi… Apoi nu mai apucam să duc maşina la secţie. De aceea, vă rog să primiţi mulţumirile mele. Dacă vreodată aveţi drum prin Polonia… Cu stimă, …”

Foto: Zanetti la Cupa Mondială din Franţa, cînd avea să salveze, indirect, viaţa unui om aflat la 2.000 km depărtare

“Aşa, şi contra ăstora de ce nu putem juca?”, pică întrebarea. Curtea înghite în sec, ce să-i răspundă? Nu-i treaba lui, însă Cornelius Johnson, marele staroste al garderobei, are textul învăţat. Domniţele răsuflă uşurate. ”Sire, să-i luăm pe rînd. Francisc I al Franţei e moale, nu le are cu sportul ăsta. E fiert pe Renaştere, e om al artelor, al literelor. Carol Quintul e băiat tînăr, pe meserie, dar i-au băgat unii în cap că e aur mult prin alte părţi. Şade cît e ziulica de mare cu nişte hărţi de-a faţa nasului şi sponsorizează pe-alde Magellan, Hernan Cortes, Paco Pizarro şi alţii. Mai încolo, Vasile al III-lea al Rusiei e ocupat cu băutura…Scuze, şi cu îndepărtarea ălora de-s contra lui: Bersen, Maxim-Grecul… În fine, Soliman Magnificul ar putea fi o soluţie, are trupă bună, închegată, sistem 1-1-1-1-8, dar tre’ să se dea jos de pe cal. E non stop în şa, a luat Belgradul, a luat Rodosul, acum trage la Regatul Ungar. Cu cine, sire, cu cine?”

Fără echipe, fără reguli, doar fotbal
Corect, cam are dreptate. Regele, un tînăr pe la 30-35 de ani, l-a ascultat cu atenţie, în timp ce se juca printre dinţi cu un os de prepeliţă înăbuşită. Ar ieşi afară din Hampton Palace, la ţărănoii lui, dar abia ce a interzis jocul ăla violent, fotbalul. Nu existau echipe, nu existau reguli, mereu se lăsa cu omor, mereu veneau reclamaţii. El era un tip cool, cînta la lăută, avea vesnic gîtlejul uscat precum şorţul de sudură, schimba femeile mai ceva ca papucii de casă făcuţi din catifea, trăgea cu arcul, ce să facă cu ”sfinţii” ăştia din Curte?

Cornelius îi adusese ”minunile”. Lui, lui Henric al VIII-lea, regele Angliei. I le pusese la picioare. Ar fi vrut ”în” picioare, dar dacă n-avea cu cine…

Piele scumpă, de la spanioli
Miroseau puternic a piele pritocită la iberici, în Cordoba, cu iz maur, arătau beeetonnn. Îl costase patru şilingi, destul de mult, dar era singura pereche de ghete de fotbal din Regat! Şi el, posesorul, nu putea să le încerce!

Dădu privirea roată: Thomas Cranmer, arhiepiscop. Thomas Morus, filosof, John Fisher, episcop de…Ce să faci, tată, cu ăştia? Băieţi fini, erudiţi, oameni ai Renaşterii – cum îşi ziceau – dar dacă nu le aveau cu varza, putea să-i chinuie?

Fierbea. Încălţările maronii dormeau pe covor, la juma’ de pas de el. Cine naiba îl pusese să interzică fotbalul? De Shrove Tuesday, popular ”Ziua Clătitei”, anul trecut, se încinseseră rău de tot…Se decise. ”Cornelius, două-trei zile dăm dezlegare la fotbal. Potrivesc şi eu ghetele astea, apoi, vedem…” Doar era rege. Primul rege – jucător.

Din pictura acelor ani nu reiese că regele ar purta ghetele de fotbal. Ele se odihneau, poate, în spatele tronului…

6 iulie 1999
Doi băieţi traşi la costum bat la poarta vilei sale. ”Felicitări, aţi intrat în Cartea Recordurilor! Primul jucător de fotbal care ratează, într-un singur meci, trei lovituri de la 11 metri!” Cu două zile în urmă, într-un Argentina – Columbia, 0-3, reuşise performanţa: bară, peste, portar!

13 noiembrie 1999
Calcă strîmb la un meci contra Colon. Simte o durere, face semn să fie schimbat şi, în drum spre bănci, dă peste minge. Marchează golul său 100 pentru Boca cu ruptură de ligamente încrucişate!!! Şase luni de inactivitate.

29 noiembrie 2001
Îi ”curentează” pe cei de la Real, în Intercontinentală. Logic, ia drumul Primerei. Se bucură după o reuşită în Cupă, pentru Villarreal, contra lui Levante. Se agaţă de un gard, zidul cade peste el, cu tot cu fani. Dublă fractură de tibie şi peroneu. După ceas, salvarea face şase minute pînă la spital. Tot şase, dar luni, odihnă.

24 august 2008
Meci cu Lanus. 2-1. E acasă, din nou, la Boca. Ruptură de ligamente încrucişate, ruptură de ligamente colaterale. Între cinci şi opt luni de repaus, la prima strigare. Bate în 35 de ani. Adios! Aşa crede lumea…

1 martie 2009
La startul primăverii, Clausura, gol cu Huracan. Îl depăşeşte pe ”Pancho” Varallo ca reuşite pentru Boca. Omul e un monument, e singurul supravieţuitor al finalei CM din 1930. Martin se îmbracă şi se duce în La Plata, să-l vadă.

9 septembrie 2009
Maradona îl chemă cu Paraguayul. De la ultimul fax de convocare trecuseră 10 ani! Argentina o fură cu 1-0. ”Butoiaşul” e pus la zid. Păi colegii lui Martin sunt Mascherano, 25, Gago, 23, Messi, 22 ori Kun, 21 de ani şi el vrea calificare cu moşul ăsta de 36 de primăveri cu accidentări cît tot Institutul de Ortopedie şi Traumatologie ”Dupruyten” din Buenos Aires?

4 octombrie 2009
Velez e de cealaltă parte a terenului. Portarul lor respinge, pelota ajunge la Palermo care marcheză, din acţiune, cu capul, cu efect. Se scoate metrul, se măsoară. 38,9 metri. ”Play of the day” în toată lumea. La golul 200, stadionul e în picioare. ”El Loocoooo, El Loocoooo!”

10 octombrie 2009
Higuain deschide, Rengifo închide tabela, în minutul 89. Nu se mai poate face nimic. Meciul cu Peru, vital pentru calificare. Ba, nu! Există miracole! Additional time 90 ? 2 scrie în colţul ecranului jos, în stînga. Palermo marchează. Maradona se tăvăleşte prin nămol, face tumbe, pe o ploaie torenţială. Argentina e aproape de Africaaaa!!!!

22 iunie 2010
La 37 de ani, debutează la un Mondial. Marchează fin, cu latul, după ”bomba” lui Messi. Corect, sud americanii dominau, mai era puţin, nu se punea problema…Dar aştepta clipa asta de 11 ani, de cînd pusese pe el tricoul cu AFA în dreptul inimii. Devenea cel mai vîrstnic argeninian care făcea acest lucru. Peste toate vuvuzele din lume se auzea: ”Palerrrmooo, Palerrrmooo!”

Tremura tot. Stătea cu urechea lipită de radio. 2 iunie 1948. Un post israelian, cu intermitenţe, dar conta că e ”acolo”, în Germania. Galena vorbi: ”Astăzi de dimineaţă a fost executat, prin spînzurare, Viktor Brack, criminalul nazist”. Atît dorise să audă. ”Riki” fusese răzbunat!

Neamţul anti-nazi
Îşi aducea aminte, perfect, totul.

El, Ernst Berliner, evreu, făcea afaceri cu mobilă în Köln. Despre ”friţul” Albert Richter auzise numai lucruri bune şi, ca fost ciclist ce era, cu ochiul format, pusese geana pe el. ”Riki” avea talent cu carul. Şi voinţă. Era educat, cînta la vioară. Fugea seara pe velodrom, ca să mai bage 20-30 de ture, se întorcea şi lua arcuşul. Au legat prietenie. Un arian şi un israelit în zorii celui de-al doilea război mondial???

Richter a început să-i urască pe nazişti în 1932. Devenise campion al lumii la sprint, la amatori, cucerise Grand Prixul de la
Paris, se pregătea de Olimpiadă. Dar federaţia, la ordinul cuiva, l-a sărit…Plecase la Paris. Aici, stilul său îi fermecase pe francezi. Fusese botezat ”Germanul în opt cilindri”. Acel cineva, însă, nu vedea cu ochi buni afacerea…Se înverşuna din ce în ce mai tare contra lor. Aduna trofeu după trofeu, dar, de fiecare dată, refuza să salute cu mîna întinsă şi să îmbrace tricoul cu zvastică. Îl prefera pe cel tradiţional, cu vechiul vultur. Iar foile se adunau la dosarul din ce în ce mai gros…

De Revelion…

L-a rugat, în genunchi, să nu se mai întoarcă. Nazismul înflorea. Dar ”Riki”, prietenul său, nu l-a ascultat. I-a aranjat, pe 31 decembrie, să fugă în Elveţia. La Weil am Rhein au oprit trenul, să schimbe locomotiva. Atunci l-au văzut ultima dată…Inconştient, era tîrît de oamenii Gestapoului, prin zăpadă. A doua zi, pe 1 ianuarie, federaţia dădea un comunicat sec: ”Numele său a fost şters din toate documentele, din toate cursele, din sufletul nostru”.

Pe 2 ianuarie pe el, pe Berliner, l-au chemat la morgă. ”Aici trebuie să semnaţi! Ce trist! Marele nostru ciclist s-a stins pe o pîrtie de schi, în Elveţia”, i s-a spus. Ştia că nu e aşa. După perdea, cineva veghea. A tras cu coada ochiului. Corpul lui Richter era plin de sînge şi de vînătăi…

După opt ani, tribunalul de la Nürnberg făcea dreptate. Acel ”cineva”, care condamnase la moarte probabil cel mai mare ciclist german al tuturor timpurilor, era spînzurat chiar în lagărul de la Landsberg am Lech, unde exterminase sute de mii de oameni.

El, Ernst Berliner, emigra în America…

Din 1977, velodromul din Köln poartă numele marelui Albert Richter (primul din dreapta)

”Mami, îţi aduci aminte ce-mi spuneai? Afară cădeau bombe, se cutremura totul, stăteam ascunşi în tunelul ăla la care lucrase şi tata, mă pupai pe frunte şi ziceai: “Beñat, tot timpul să ţii minte asta! Cînd viaţa îţi dă o mie de motive să plîngi, trebuie să găseşti o mie unu ca să surîzi!”. Aşa mă învăţai! Acum, tu ce faci? De ce ai ochii roşii? Crezi că nu te văd? Crezi că nu ştiu că de atunci – şi au trecut 17 ani – vii aici seară de seară, zi de zi şi plîngi? Mami, cu tine vorbesc!”

10.20 am. 10 km vizibilitate

”Era a treia zi de bairam, “Festivalul Sacrificiului”. Mai mult, pe calendar scria şi 1 iunie 1993. Nu ştiu de unde făcuseşi rost, dar, pe vremea aia de urgie, mi-aduseseşi nişte adidaşi, cum văzusem prima oară la Olimpiada din ’84, la sportivi. Ieşisem între blocuri, aproape de aeroportul din Sarajevo, în Dobrinja noastră dragă. Cu Husain, cu Meho ăla micu, cu Asmaul, cu…Da, da, ştiu, mami, îmi spuseseşi să fiu atent, dar credeam că de ziua noastră n-o să tragă. În plus, la nici 14 ani, ce ştiam eu despre război?

Dar au tras. Era 10.20, de dimineaţă. De pe poziţiile sîrbe. Au spus că au greşit, că n-au avut vizibilitate. Ştiu că te-ai dus, apoi, şi te-ai interesat. “Aeroportul din Sarajevo, secţia de meteorologie: cer senin, 10 kilometri!” Aşa a sunat comunicatul. Sec. Două lovituri. La prima, am scăpat. Nu şi Asmaul, fotbalistul…Am început să ţip, mami, era sînge peste tot. Şi pantofi, şi haine, şi praf, mult praf. La a doua, am simţit o durere chiar în capul pieptului. M-am trezit la spital, cu nenea Mufid, prietenul vostru, doctorul, deasupra mea. Apoi, linişte, multă linişte. La puţină vreme m-am revăzut cu Husain, cu Meho ăla micu, cu Asmaul, cu…Cu tine şi cu tata, nu! Stai, stai aşa că nu-mi aduc aminte! A, ba da, gata! Ne-au spus “victime colaterale” sau ceva de genul ăsta. Că aşa e în război…Victime colaterale cu cer perfect curat? Şi cine trage, aşa, la întîmplare, între blocuri? Da, ştiu, ciudat rău! La unele apartamente nici măcar nu s-au spart geamurile!”

13 cu 133

”13 am fost cei plecaţi. Şi mai spui că 13 nu e număr cu ghinion? Alţi 133 au rămas în spitalul lui nenea Mufid…Unii şi-au luat la revedere de acolo fără picioare, fără mîini…Şi ieşisem doar la un meci de fotbal…Şi ce mîndru eram că jucam cu spectatori! Şi că aveam adidaşi noi…Şi că…Hai, nu mai plînge! Ţi-am spus, doar, crezi că nu te văd că de atunci aproape că dormi, aici, în faţa pietrei reci pe care scrie Beñat Razadegui, 1979 – 1993? Mami, eu i-am iertat. Te rog, poţi să o faci şi tu?”

În timpul războiului, nici simbolul Olimpiadei din 1984 nu a fost cruţat

Cînd i se aplecase de ruşi? Da, chiar, cînd? Pe cartea de identitate îi scria Ryszard Siwiec, cetăţean polonez, dar…Se născuse sub ei, din 1863 ţărişoara sa ”ţinea” de Marele Imperiu. Apoi, în ’39, o invadaseră. În 1940, la Katyn, Doamne, la Katyn, pieriseră prieteni de-ai tatălui, ucişi din ordinul bestiei Beria! Cîrdăşia lui Molotov cu Ribbentrop îi spintecase, din nou, patria. Pe 20 ianuarie 1945, lumea se bucura că scăpase de urgia mondială. Nu ştia, însă, că plaga roşie îi atinsese. Iar…

Mama şi patria

Văzuse lumina zilei într-o familie de naţionalişti, în 1909. Crescuse privind pe pereţii casei imagini cu Casimir cel Mare, cu Vladsilav al II-lea Jagiello, cu Ian Sobieski, cu…Facultatea de litere din Lvov, masterand în filosofie, specialist în contabilitate. Avea doar două cuvinte pentru care respira: ”Mamă” şi ”Patrie”. Atît. Se înrolase în Armia Krajowa, celebra AK, armata de rezistenţă, luptase cu arma în mînă. Apoi…Apoi, după ce ruşii reîncepuseră să-i respire aerul, refuzase tot: să predea o istorie denaturată, să-şi înveţe elevii să numere în limba lui Rasputin, să…Picătura ce a umplut paharul a fost invadarea Cehoslovaciei, în august 1968. N-a mai rezistat…

De Ziua Recoltei…
…s-a dus pe stadionul ”Dziesieciolencia”, arena celei de-a 10-a aniversări. A pregătit totul, pas cu pas. Ştia că ”Ziua Recoltei” se transmite în direct, că vor fi peste 100.000 de oameni, că preşedintele Wladyslav Gomulka a invitat toate ambasadele. A înregistrat cîteva vorbe, prin care cerea poporului polonez să nu se mai lase condus de alţii, să nu mai accepte ca altcineva să le dirijeze destinele, să nu se mai amestece în treburile altora.

Şi-a dat foc exact după discursul preşedintelui, cînd copii începuseră dansurile. A rostit un ”Ave, Maria!”. A aprins bricheta. Hainele le îmbibase cu petrol. Torţă vie. Unii au sărit să-l stingă. I-a împins, în timp ce spunea ”Acesta este strigătul meuuu! Să-l audă toată lumeaaaa!!!”. A decedat după patru zile, la un spital din Varşovia. ”Un dement, un bolnav mintal. Un neadaptat, un alienat”. Aşa l-au caracterizat autorităţile pe cel care luase licenţa cu ”magna cum laude”. Bulgărele protestelor pornise, însă, la drum. Chiar cu un sacrificiu uriaş. Urmau Jan Palach, Alain Escoffier, Liviu Cornel Babeş.

În 2003, Aleksander Kwasniewski l-a decorat, post mortem, cu ordinul ”Polonia Restituta”. A doua zi, pe prispa preşedinţiei, odihnea o medalie, aruncată cu scîrbă. Familia Siwiec nu putea uita trecutul comunist al urmaşului lui Lech Walesa…

Camerele Securiţăţii poloneze au prins exact momentul în care Siwiec îşi dă foc…

Carolyn nu credea în astfel de poveşti. Nu, pe bune, nu era genul să accepte istorisiri cu fantome, întoarceri din mormînt ori spirite. Dar în noaptea aceea, în toamna aceea, a simţit o mînă pe spate. O mîna grea. S-a întors şi i-a zărit chipul. Dinţii albi, faţa prietenoasă, mustaţa mare, lipită de perciuni. ”You have to be strong!” a auzit. ”Nu, nu am cum!” ”Ba da, pentru ele! Trebuie! Voi fi alături de tine!”. N-avea nici o îndoială. Fusese Joe. Joe al ei! Da, da, da!

Nu ştia să înoate, dar s-a aruncat!
Pe 29 iunie 1983 plecase cu prietenii la Chennault Park, un loc de distracţii, în Monroe, Louisiana. Autoritaţile dezafectaseră locul, dar tocmai de aia iubea zona, era linişte, multă linişte. Pe-acolo rămăsese o groapă, vreo şase metri adîncime. Tot ziceau s-o astupe, dar ploaia o umplea. Devenise un fel de piscină. Atunci a auzit ţipetele de ajutor. Trei copii. Nu ştia să înoate, dar se putea ţine la suprafaţă. A salvat unul, l-a adus pe buza malului. S-a dus după ceilalţi doi…A mai scos unul…Apoi…A pierit. Şi el, şi cel de-al treilea, şi…

Carolyn, soţia, a trebuit sedată. Opt săptămîni a avut coşmaruri. 3.000 de oameni au participat la înmormîntare, dar ea nu-şi mai aduce aminte nimic. Decît microfoane şi blitzuri. Apoi, preşedintele Reagan, care i-a decorat soţul. Avea 25 de ani. Running back la Kansas City Chiefs, doi ani în care stabilise patru recorduri ce aveau să dăinuie decenii. Tatăl său, şofer, nici nu dorise să audă de fotbal american. Dar pentru el, puiul unei familii cu opt copii, ăsta-i era visul. Avea inimă mare de mic. Cînd a dat de primii bani, a plătit înmormîntarea unei foste profesoare sărmane…

Fata lui Delaney
Crystal, fetiţa cea mare, semăna leit cu el. Tamika, de şapte ani, îşi mai aducea aminte cum colegii o arătau cu degetul şi spuneau: ”Ea e fata lui Delaney, cel care salvează vieţi!” Joanna, cea mai mică, trebuia să fie băiat…Rămăsese cu toate trei, singură. Dar chipul lui Joe îi apărea de fiecare dată cînd avea nevoie. Crystal îl născuse pe D’Anthony, Joanna ajunsese la medicină, viaţa îşi urmase cursul. Ea, Carolyn, nu s-a recăsătorit, niciodată. Nici măcar nu şi-a dat întîlnire cu altcineva, a vrut să rămînă cu mirosul lui Joe.

N-a mai plîns. Ba da, o singură dată! Cînd a aflat că LeMarkits Holland, băiatul scăpat atunci, ajunsese în puşcărie. Trafic de droguri. Cerul căzuse pe ea. Cel de Sus îi luase viaţa soţului, i-o dăduse puştiului şi acesta o azvîrlise, nepăsător, pe fundul lacului din care renăscuse cu 25 de ani în urmă.

După decesul său, tricoul cu numărul 37 nu a mai fost folosit niciodată!

Lansezi atacul cu ”L-aţi iubit?”, dar pînă să-ţi răspundă sesizezi un surîs ironic, ceva de genul ”Ce fel de întrebare e asta?” ”Dacă l-am iubit? Păi noi încercăm să fugim, pedestru, de un zeu înaripat, care ne loveşte cu săgeţi?”
A trecut de 80 de ani, pe care nu-i arată. O cheamă Kovacs Erzsi. A fost, vreme de vreo jumătate de secol, cea mai frumoasă voce a Ungariei.
Cînd începe să vorbească despre el, oftează din verb în verb. ”Ne-am cunoscut în vara lui ’49, pe lacul Balaton. Eu venisem să cînt, el era deja vedetă. Juca la Ujpest, avea selecţii în echipa naţională. Nu l-am sesizat, dar, peste două zile, a sunat telefonul. <<Sunt Szucs Sándor. Vrei să ne întîlnim?>> Bătea în 30 de ani, eu trecusem de 20. Era căsătorit, eu, la fel. Lui îi spune cineva <<tată>> acasă, chiar de două ori, mie, nu! Dacă am greşit? Da, da, da, admit şi acum, dar primul sărut se dă cu inima, nu cu buzele! Călcam pe un teren minat, ştiam, dar ne-am întîlnit. Era distins, cu părul dat cu briantină, un adevărat atlet!”

5.000 de dolari şi jumătate de kilogram de aur

”N-am putut ţine ascunsă relaţia. Ne-au luat urma. Atunci am decis să fugim. Primăvara lui ’51. Avea ofertă de la AC Milan, dar cine-l lăsa să ajungă acolo? Ruşii domneau la noi în ţară, Sando Ronai, comunistul, era la putere. AVH, securitatea, se infiltrase deja. Nu ştiam! Cîrtiţele ne-au zis să aducem 5.000 de dolari şi o jumătate de kilogram de aur. Un fel de paşaport pentru Italia, via Iugoslavia. Ne-au prins la 60 de kilometri de graniţă. El nu-şi dădea seama. I se părea ceva normal să le spună, în faţă, că vrea o viaţă mai bună…Ne-au băgat în celule lipite, ca să ne chinuim şi mai tare. Ne-au judecat fără avocaţi, cu soldaţi înarmaţi la uşă, în cel mai mic secret! Mi-au dat patru ani, cu umilinţe morale, cu…Pe el l-au încadrat la articolul 26, înaltă trădare, o lege pe care n-au aplicat-o, niciodată, nici înainte, nici după. A fost, cum s-ar zice, primul şi ultimul. Aveau nevoie de o sperietoare pentru ceilalţi. Condamnat la moarte prin spînzurare…N-am ştiut cînd au făcut-o. După am aflat că l-au dus într-o pădure, ca să nu se afle în închisoare că marele Szucs Sándor… Acolo…Puşkaş şi Boszik s-au dus la Ministrul Apărării, pentru cruţare…Dar el a strigat pînă în ultima clipă: ”Dacă nu pot trăi fără Erzsi a mea, mai bine să mă omorîţi”…

E clar că nu mai poate povesti. Mai spune doar că an de an, pe 4 iunie, merge la cimitirul ”Új köztemetð” din Budapesta, unde lasă o floare pe mormîntul unui martir plecat de lîngă ea la doar 30 de ani…

A urit uniforma, dar l-au obligat sa o poarte. Szucs a evoluat si contra noastra, intr-un amical din 1945, 7-2, la Budapesta