Fotbal international ↓

Nişte americani i-au dat viaţă, un englez a crescut-o, iar un scoţian i-a fost naş în vestiar. Cea mai frumoasă melodie de pe stadioane a împlinit 67 de ani!

VIDEO /  Liverpool - Barcelona - You’ll never walk alone

“Cioc, cioc!”. Bătăi în uşă. “Come in!”. Două “gulii” se iţesc. Roger Hunt şi Tommy Smith. Trag cu coada ochiului în spate, ca şi cum ar ascunde ceva. Ori pe cineva. “Mister, am vrea să ascultaţi ceva, trei minute!”. Bill Shankly, uriaşul antrenor al celor de la Liverpool, nu ştie ce să creadă. Îi cunoaşte de pişicheri pe ăştia doi, dar nici chiar aşa, să se apuce de cîntat???… Răsare a treia “gulie”. Aaa! E Gerry, Gerry Marsden. Liderul formaţiei “Gerry and the Pacemakers”, despre care se spune că ar fi fost numărul unu dacă Beatles nu exista… E vara lui 1963, FC Liverpool se află în pre-season, iar băieţii l-au rugat pe mister să-i permită şi lui Gerry să vină cu ei. De obicei, nu halea aşa ceva, dar băiatul ăsta de 20 de ani chiar era fiert pe fotbal şi pe echipă. În plus, şmecher de rasă. Nici nu punea dreapta pe chitară, că 20-30 de domnişoare din sală erau deja leşinate. L-au “păcălit” frumos… A închis ochii şi l-a suit în autocar…

Broadway, 1945
Gerry vorbeşte repede, ca şi cum ar avea lecţia învăţată ad-literam. “Melodia e compusă în 1945, de Rodgers şi Hammerstein, nişte adevăraţi, absolvenţi de Broadway în perioada de aur a music-hall-ului. «Carusel» îi zice piesei. Netty, verişoara lui Julie, personajul principal feminin, îi cîntă bucata asta după ce Billy Bigelow, bărba’su, s-a sinucis în urma unui jaf armat eşuat. Asta e în actul al doilea. Apoi, pe final, iar reapare. Billy coboară din ceruri pentru a fi alături de Louise, fiica lui şi a Juliei, care tocmai termină liceul”…

Shankly, cu mîinile împreunate, cu scaunul dat pe spate, crede că e luat la mişto. Liverpool n-a mai luat un titlu din ’47, el are termen pînă ieri să formeze o nouă echipă şi ţîcniţii ăştia trei o pun de un band? Dacă Nessie, soţia sa, n-ar fi fost topită după Gerry ăsta, ce minge ar fi făcut din fundul lui… Continue reading →

Zarraga şi “Marquitos”, nişte dinozauri de la Real Madrid, s-au stins în decurs de o lună. Aveau, braţ la braţ, 441 de meciuri şi 10 Cupe ale Campionilor. Pe cine a interesat dispariţia eroilor cu tricouri cu anchior, bască pe cap şi genţi din lemn?

Mi ţi-l prezentase marele Bernabeu, presidentele. Don Santiago, cu trabucul în gură - da, aşa erau conferinţele de presă pe atunci, cu fotografi stînd în genunchi şi trăgînd cadre, cu jurnalişti cu stilou la pălărie, precum pana lui Winnetou… Tremura tot. “Puiule, ţi-e răcoare?”, îl întrebase cea mai luminată minte a fotbalului din toate timpurile. Afară erau cam 32 de grade. Îi era frică. Cînd semnase “Jose Maria Zarraga” cu Real, îl ţinuseră de mîini şi de picioare, aşa de tare “vibra”. 10 zile de cînd împlinise 19 ani.

Scarone, uruguayanul, antrenorul, îl aruncase în luptă din prima. Vîrf pe mîna dreaptă, deşi el juca mijlocaş. A bătut la uşa maestrului şi l-a rugat să-l mai lase pe bancă o tură, două, trei. “N-am viteza necesară, nu vreau să mă fac de rîs. Cînd s-o descoperi postul meu, atunci muşc din adversari”…

O viaţă la “albi”
Doar-doar ce-a prins 218 meciuri la cel mai galonat club din lume. Cinci Cupe ale Campionilor, şase campionate ale Spaniei, o Intercontinentală. Acum intervine placa. Păi, ce, ăla era fotbal? Punea stop atacantul şi apoi trimitea, prin porumbel călător, o depeşă către fundaş: “Mi-ar face o deosebită plăcere dacă aţi binevoi să mă atacaţi”… Da, dar 5 Cupe ale Campionilor? Ultima, la Glasgow. Bernabeu, trabuc. Discurs de 30 de secunde, în vestiar, înainte de start. “Muchachos, mîna noastră are cinci degete; oamenii, cinci simţuri; noi avem patru; haideţi după a cincea!”. S-a stins zilele trecute, 81 de ani. Cineva, nu se ştie cine, i-a pus în sicriu o poză. El e în mijloc. În dreapta sa, Di Stefano. “La Saeta Rubia” îl ţine de după umăr. În stînga, Gento. Atît!

Fotbalişti din bunic în nepot!
“Am urcat din spate. I-am dat balonul lui Di Stefano. Mi l-a returnat. L-am găsit pe Marsal, a tras la poartă. Francezul n-a reţinut, am marcat fără să mă încurce nimeni. Doamne, ce bucurie m-a cuprins!”. Mulţi spun că acesta e cel mai important gol din istoria lui Real. Iunie 1956, prima finala de CCE, cu Stade de Reims. Ibericii sînt conduşi cu 3-2. Vine punctul lui Marcos Alonso Imaz, “Marquitos”. 3-3, apoi 4-3, Rial. Ce a urmat? Cei din Chamartin au pus stăpînire pe Europa…

223 de partide oficiale. Fundaşul de care n-a putut trece nimeni 9 ani! Prieten cu Angel Atienza, jucătorul care expunea, între meciuri, în galerii. Era sculptor, pictor… Amic cu Di Stefano, legenda. Tovarăş de nebuneli cu “Paco” Gento, zeul cu 6 Cupe ale Campionilor. “Frate” cu Hector Rial, “El Nene”, care-şi făcea freza cu pieptenul de os, pentru a da bine pe teren… Tatăl lui Marcos Alonso, perdantul de la Sevilla, cu Steaua. Bunicul lui Marcos Alonso, actualul jucător de la Bolton… S-a stins acum o lună, la 78 de ani. De 6 martie. Pură întîmplare o să ziceţi. Să mori de ziua clubului…

Aşa, şi?
Tinerii se vor revolta. N-aveaţi cu ce umple spaţiul de daţi de învechiţii ăştia, pe care nici tataie nu i-a prins “verzi”? Fotbalul a evoluat, echipa se face pe Facebook şi noi vorbim de briantină, de portari cu bască pe cap şi şorturi ce-i strîngeau la glezne şi la subraţ? Corect! Cei doi - Zarraga şi “Marquitos” - s-au stins la distanţă de o lună, lăsînd fotbalul şi mai sărac. Aveau, împreună, 441 de jocuri la Real. S-a scris puţin despre ei, s-a ţinut un “minutin” de reculegere şi, gata! Lumea a revenit la Facebook…

Mulţi spun însă că gustul pîinii furate de Jean Valjean, din “Mizerabilii”, este unul pe carte şi altul pe e-reader. Aşa e şi cu boşorogii ăştia…

Doamne, ce imagine! “Marquitos” e al doilea, lîngă portar. Zarraga încheie rîndul celor în picioare. Jos sînt Di Stefano, Puskas şi Gento!

Arpad Weisz a fost antrenorul care a revoluţionat fotbalul în anii ’30. Descoperitorul uriaşului Meazza s-a stins neştiut de nimeni, în lagărul de concentrare

Zgura-i intră în nas, în gît, în urechi, în sînge. E cald. Ha,ha, bună gluma, păi dacă-i miez de august, cum dracu’ să nu fie cald? Nebunu’ i-a legat de piciorul drept o greutate de cinci kilograme, care-i sfîşie carnea. N-are voie decît cu stîngul. Cine-i ăsta şi ce vrea de la el? Auzi, după ce că abia poate respira, după ce că are pietre de picioare, ca sinucigaşii, l-a mai şi pus să nimerească, din zece lovituri, de minimum şapte ori pătratul acela de trei palme, desenat pe zid. Îşi bătea joc de el? Ăilalţi au ajuns de vreo oră acasă. “Hei, allenatore, de ce trebuie eu să muncesc mult mai mult decît ceilalţi?”. “Pentru că eşti mult mai bun decît ceilalţi!”, vine răspunsul. “Du-te-n…..”, zice-n gînd.

Sclavul e Giuseppe Meazza, probabil cel mai mare jucător italian din toate timpurile. Zbirului îi zice Arpad Weisz. Omul care-l va arunca în luptă, la 17 ani, la marele Inter, botezat, forţat, Sportiva Ambrosiana, pentru că vechiul nume îi amintea lui Mussolini de Internaţionala Socialistă. Evreul Arpad Weisz, născut în Ungaria. Cel mai modern antrenor al timpului său.

Controlul alimentaţiei în 1934!
Weisz n-a fost din filmul ăla. Prin ‘26-’27, a aruncat costumul şi cravata şi a trecut, în trening, pe gazon, să le arate jucătorilor ce şi cum! O blasfemeie pentru acele vremuri. Le vorbea cu “dumneavoastră” ori cu “domnilor fotbalişti”. La Bologna a angajat un îngrijitor special pentru gazon, care-i raporta dacă noaptea firele s-au îngemănat. A aliniat o echipă ce supraveghea alimentaţia jucătorilor. Şi-a dus elevii, pentru prima oară în istoria fotbalului, în staţiuni cu apă termală, la refacere. Îi lăsa în “baltă” pînă li se îmbureţea pielea. Cînd i-a “curentat” pe cei de la Chelsea, cu 4-1, şi cînd a luat două “Scudetto”, cu Bologna, lumea s-a prins că-i “sculă”.

Dar nazismul scotea capul în Europa. Era evreu…

Fiul nu avea voie la şcoală. De la Bologna l-au alungat, deşi avea două titluri în tolbă. Au pus un arian, un particular, austriac. Cu lacrimi în ochi şi-a părăsit echipa şi a fugit, cu familia, la Paris. Nu s-a adaptat, a ajuns în Olanda. Trebuia să facă rost de mîncare. S-a angajat la “puternica” Dordrecht. I-a prins pe cei de la Feyenoord şi i-a scărmănat. Pe 15 mai 1940, lalelele au fost strivite de panzere. Peste un an, evreii nu mai aveau voie în şcoli, în restaurante, în transportul public, pe terenurile de fotbal. L-au gonit de pe bancă. Îşi punea pălăria, trenciul lung, Steaua lui David pe braţ şi se ascundea printre uluci. De aici urmărea antrenamentele şi-i aşeza pe cei de la Dordrecht pe teren, în “WM”-ul lui Chapman, pe care nimeni nu avusese curajul să-l folosească în afara Albionului… Nu-şi nega originea, nu-şi nega iubirea. Cîtă nebunie…

“Sir Fantaschtiche”
Aşa l-au botezat. Lanţul se strîngea, el continua cu fotbalul. Preşedintele echipei l-a ascuns în beci. L-au pîrît. L-au săltat pe 7 august 1942. A intrat pe poarta cu “Arbeit macht frei”. Auschwitz. Structura atletică şi trecutul sportiv l-au ţinut în viaţă 16 luni. Apoi, a cedat.

L-au găsit îngheţat într-un 31 ianuarie 1944. Se stinsese în faţa unei barăci. Omul care schimbase faţa fotbalului mondial plecase în cea mai deplină linişte. Murmurase doar patru cuvinte. “Illona, Roberto şi Clara”. Soţia şi cei doi îngeraşi. Gazul Zyklon B le curmaseră suferinţa. Şi “Il Ballila”, porecla lui Giuseppe Meazza. Cele mai mari patru iubiri ale sale…

Trupa lui Inter, antrenată de Weisz. În picioare, în centru, e marele Meazza

Toată cariera de fotbalist, Ryan Bertrand, de la Chelsea, a fost împrumutat. N-a dezarmat, iar Abramovici l-a răsplătit

Mi ţi l-au luat la bîză din prima. Era fraged, trecea pe 17 ani. “Auzi, mă prinţule, cine a fost căpitanul Lewis Tregonwell şi ce a făcut el la 1810?”. Colegii l-au lămurit. “A fondat oraşul Bournemouth, acolo unde pleci matale împrumut!”. N-a zis nimic, la Chelsea, echipa cu care avea contract, linia de fund era cu Ferreira, cu Terry, Carvalho ori Cole. Unde să joace? S-a dus. Ăsta era sezonul 2006 – 2007. Prin miez de august 2007, iar au intrat în vestiar. “Mă nea Ryan, ne poţi preciza cu exactitate ce echipă se numea Pine Villa FC şi, în 1899, şi-a schimbat denumirea?”. Ce naiba, era Google sau Wikipedia? I-au strigat în cor: Oldham Athletic!!! şi i-au arătat o poză cu nişte mustăcioşi rînduiţi pe jos şi alţii cu jobenuri pe cap, în picioare. S-a dus. Împrumut. Linia era aceeaşi, dar mai apăruseră un Bridge, un Belletti. Ce să faci?

La început de ianuarie 2008 l-au rugat să treacă pe la sediu. Gata, era bucuros, urma să rămînă. Aşa credea. Norwich City. “Pînă la final de sezon, apoi, mai vedem!”. Nici nu apucase să guste din paharul cu apă că întîlnirea se şi sfîrşise. S-a dus.

N-a fost să fie nici cu Scolari
2008-2009 bătea la uşă. Făcea 20 de ani, gata, timp perfect pentru “explozie”. Venise pe la club, cînd cîrcotaşii de acolo l-au întrebat, iar. “Chipeşule, în 1994 marele Chris Sutton a fost desemnat jucătorul anului la… Hai, completează tu spaţiile goale!”. Era clar, rămînea la Norwich. La Chelsea apăruse Scolari, zicea că poate primeşte o şansă. N-a fost să fie.

17 iulie 2009… Cum era să uite? Aceiaşi băieţi glumeţi. “Întrebare uşoară, de bun-simţ”. Perioada de început a fotbalului din Albion. Ce echipă era poreclită “Biscuiţarii”, după numele faimoaselor produse din oraş. Spune, Ryan, ce începe cu “R” şi se termină cu “eading?”. Iarăşi sub formă de împrumut. Pe “Stamford Bridge” dormeau tot fundaşii ăia, plus Ivanovici. Dacă tot avea bagajele făcute, a zis să nu mai piardă vremea.

2010 – 2011. Pe 5 august l-au sunat. Înainte ca ei să-l anunţe ceva, i-a rugat să-i dea voie să-şi deschidă laptopul, aşa, ca să fie pregătit să caute răspunsul. Da, la Chelsea apăruse şi Alex, de unde locuri în apărare? “Cine e campioană în Championship?” Aaa, frumos, elegant, answer direct. Nottingham Forrest, atmosferă de vis. Iarăşi împrumutat. Nu mai ştia a cîta oară…Nu mai ştia culorile schimbate… Nu mai ştia pe cîte stadioane fusese gazdă.

A şasea a fost cu noroc!
La început de ianuarie 2011, l-au invitat în biroul “executivului” Ron Gourlay. A dat bineţe, apoi a început să turuie. “Barnsley, poreclă, Bădăranii. Leicester, club fondat în 1884. Dacă are terminaţie «chester» în coadă însemnează că acolo a fost un castru roman. QPR, preşedinte, Flavio Briatore…”

L-au oprit, scurt. “De azi, eşti al primei echipe. Face antrenamente cu Chelsea cea mare, vezi să nu dezamăgeşti!”. Cuuum, el Ryan Dominic Bertrand, soldatul Ryan, veşnicul împrumutat, jucătorul învăţat să doarmă numai prin hoteluri, el, care credea că a fost uitat, se va antrena cu “greucenii”?! În miez de aprilie l-au aruncat în luptă, cu Birmingham, schimb cu Ashley Cole. În iulie l-au chemat să semneze un contract pe patru ani. Înainte să-i dea “Mont Blanc”-ul pentru iscălitură, Gourlay i-a spus: “Ai cinci echipe la care ai jucat, peste 120 de meciuri. Alţii ar fi cedat. Tu, nu! Ştim tot ce ai făcut şi sîntem mîndri de asta! Cunoşti că lui Roman îi plac profesioniştii”…

Devenise jucătorul lui Chelsea, nu jucătorul de la Chelsea. O mică diferenţă uriaşă…

Ryan (22 de ani) după întoarcerea la Chelsea, alături de Petr Cech şi David Luiz

Hector Simon s-a aruncat într-o piscină cu apă de un metru. Fracturi cervicale, corsete, operaţii. Nimeni nu-i dădea nici o şansă. Un singur om i-a făcut contract cu viaţa

Nu “carmolea”. Doar suc de portocale. Cu puţină miere. Nu era nici pui de Maradona, dar nici PIG. Purtător ilicit de ghete. Debutase în Primera, sub domnia lui don Clemente, şi asta zicea multe. Ca să prindă cheag, Espanyolul îl lăsase la Racing Ferrol. 2005. Final de an. Meci la Tenerife. Victorie în deplasare. Dezlegare la bairam. Hotelul avea o piscină. S-au aruncat patru. N-a văzut că acolo apa era mică. Abia ajungea la centură. A dat cu capul direct de fund. A ieşit plin de sînge! Dar asta era o nimica toată. Îl durea gîtul. Picioarele i se împleticeau. Şi avea un chef de somn… Atunci totul în jur s-a făcut negru!

Domnului impresar, cu dragoste!
Cînd s-a trezit, alb all-inclusive. Pat de spital. Două vertebre cervicale rupte, a treia “ciobită”. Două variante. Prima, moartea. A doua, “legumă” pe viaţă! La 21 de ani fusese la doi, da, la doi milimetri de a juca table cu San Pedro… A rămas la spital. Echipa a plecat. Crăciun. De unde naiba bilete de avion pentru părinţi? Impresarul său l-a strîns de mînă, acolo, chiar pe pat. I-a sunat tatăl. I-a zis să stea liniştit, Hector e bine. A venit nonstop la spital. O săptămînă nu l-au mişcat. L-a hrănit cu paiul.

Din decembrie pînă în iunie, l-au pus într-un corset, ca să se poată mişca. Se făcea rost greu de aşa ceva, dura. Impresarul a sunat nişte prieteni din Germania, pac, pe avion, două zile! L-a ridicat din pat. L-a privit în ochi. “Ai driblat moartea, i-ai dat urechi scaunului cu rotile! Treci la fotbal”. Aşa i-a spus. Avea cearcăne mai adînci decît fotbalistul. Cîte nopţi dormise în ultimele şase luni?

Hector s-a apucat să alerge. Era august. “Din septembrie, mă bag iar la joc”. Aşa gîndea. I-au spus că a treia nu s-a solidificat. Moral la pămînt. Dar aceeaşi mînă l-a prins şi l-a adus la suprafaţă. Mîna de impresar. “Ai 22 de ani şi ai legat fotbalul de gard?”, l-a întrebat. În noiembrie, aşa, într-o doară, fără ca medicii să ştie, l-a dus la radiografie. Solidificare parţială! Peste o lună, totală!!!

“O dăm pe telenovele?”
A luat “Sport”-ul. Interviu mare. “Sper să revin cît mai repede!” era titlul. Se jura că n-a spus un cuvinţel. Era opera impresarului şi prima dată cînd nu se supăra că ziariştii îi puseseră vorbe în gură… S-a reapucat de treabă. Tone de antrenamente. Îi era greu, greu de tot! Vestiar gol, fără miuţe, fără bîza din avion, fără grup. Ştiţi cum e să te echipezi doar tu şi faianţa? Dar să te dezechipezi? De fiecare dată cînd simţea că lacrimile o iau la vale, spre obraz, primea un telefon. Glas de impresar. “Grande, que pasa? Ce facem, o dăm pe telenovele?”. L-au operat şi răsoperat. I-au pus inele, ca lui Robocop. Ghips, corsete, bucăţele de argint, “cheiţe”. Trei-patru medici în sală, plus un civil…

Lunga aşteptare
Atît a aşteptat, 792 de zile! Revenise la Espanyol. Cum? Un jucător cu fracturi cervicale, cu abonament la chirurgie, fără nici un joc în picioare, să revină la echipa-mamă? Da, se ocupase impresarul! Unii ar fi fugit. Alţii şi-ar fi schimbat numărul de telefon. Cine-ar mai manageria o “legumă” de 21 de ani, rămasă pe un pat de spital, conectată la 4.321 de aparate şi hrănită cu supiţă pasată, numai bună de un bebe de şapte luni?

“Vreau să-i mulţumesc impresarului meu, fără de care nu aş fi reuşit, niciodată!”, aşa şi-a început prima conferinţă de presă de “după”. Magico Diaz abia îi apucase ultimele vorbe. Ieşise din sală şi luase cap-compas biroul presidentelui. Avea de negociat contractul unui fotbalist transferat direct de pe un pat de spital…

Hector Simon Escudero, acum la Sabadell, fotbalistul care a reuşit să-i dea “urechi” scaunului cu rotile

O imagine de pe patul de spital cu Hector

Don Alfredo di Stefano a donat Realului toate obiectele de valoare pe care le-a adunat în viaţă. Acum şapte ani, Madridul îl ţinea în viaţă

Răspunsese din prima. Recunoscuse vocea blîndă. “Presi, dacă ai niscaiva timp, poţi, da, te rog, mîine, pe la mine? Da, da, pe acasă! Gracias!”. Nu ştiuse ce să creadă. O fi ceva de rău?

Se liniştise cînd îl văzu. În baston, respirînd ceva mai greu, dar “verde”, ca întotdeauna. Cu cealaltă mînă îl luă de după braţ. “Presi, am stat puţin să mă gîndesc. Unii mi-au spus să deschid cu ele un muzeu. Alţii, să le scot la licitaţie. Banii, nu pentru mine, pentru nişte viitori fotbalişti, poate. Am 86 de ani, voi sînteţi tot ce am mai bun pe lume, nu-mi trebuie altceva. Aşa că… Ia-le, ia-le tu pe toate! Am aşteptat să te întorci, Presi, am aşteptat să te întorci! Realul mi-a dat totul, acum vreau să-i dau şi lui ceva la schimb. Ia-le!”

659 obiecte personale ale lui don Alfredo di Stefano, marele don Alfredo di Stefano, sînt donate preşedintelui Florentino Perez. Stau aşezate, frumos, în cutii, cu explicaţii “foto” la fiecare. “Ţii minte, Presi, la Valencia, în 2005, cînd era să-mi pierd motoraşul? Cînd m-au operat pe cord, cu alea patru by-passuri, cînd tu ai dormit pe scările spitalului şi cînd ai spus că dacă păţesc ceva dărîmi clădirea? Că fără mine Realul n-ar mai exista? Ei bine, presi, atunci mi-ai dat o inimă nouă. Acum v-o dau înapoi!”

Fotbalistul-istorie
Perez, omul cu 1,9 miliarde de dolari avere, tremură. “Uite, aşa, ca un ghid. Asta e o batistă. E galbenă pentru că pe ea am plîns. E din septembrie 1953. Da, da! Debutul la Real, meciul cu Nancy, pierdut. Am plîns de ciudă. Şi asta, uite, poza aceea faimoasă, cu Jose Mangriñan, meseriaşul Valenciei, omul care m-a ţinut de n-am atins mingea”. Merge, explică şi se aprinde, ca şi cum ar da iar să intre pe gazon.  «”Ştii ce e asta? O pagină dintr-un ziar, cu titlul:N-a jucat la nici un Mondial!». Da, Presi, n-am jucat…Uite, uite aici, cu soţia, Sara, şi cu cei şase copii, toţi cu echipamente de Real. 55 de ani am fost căsătorit cu ea, Presi, 55 de ani! Cu voi, mult mai mult…Mult mai mult…Şi tricoul ăsta, al lui Amancio. Cînd a intrat în vestiar, era prin ’62 cred, a cerut un echipament. L-am văzut, aşa, mai băgăcios. Mi-a plăcut, de ce să mint? I-am aruncat un tricou. L-a luat. S-a uitat la el şi mi-a spus: «Alo, păi, nu are siglă, nu are nimic!». L-am tăvălit niţel: «Băiete, ca să primeşti emblema lui Real trebuie să transpiri vreo 10 ani!». Aşa i-am zis, Presi, aşa i-am zis. A adunat vreo trei sute şi jumătate de meciuri. Cînd s-a retras, a venit la mine. «Don Alfredo, am băgat 14 ani. Îmi brodaţi şi mie o siglă?». Ăsta e tricoul…

Realul l-am pus în muzeu. Sau invers?
Mai face doi paşi. “Nu le-am ştiut pe toate, aşa că le-am dat unor băieţi, la cercetat. Sînt organizate pe ani, pe evenimente. Tot ce am avut eu merge, acum, către voi!”. Fără respiraţie, Perez ajunge la poartă. Deja ştie pe cine trebuie să sune. O aripă a actualului muzeu Real Madrid de pe “Bernabeu” trebuie extinsă. Urgent!

Îl sărută pe obraz pe don Alfredo. Bătrîna “Săgeată” se întoarce spre casă. La jumătatea cărării, se opreşte. Aici odihneşte o statuie. Cu o minge! Cîţi fotbalişi au, în curte, o statuie cu o minge? O mînă o are pe baston, cealaltă, pe pentagoanele albe şi negre. “Gracias, vieja, gracias! Mulţumesc, bătrînico, mulţumesc!”

În 2005, Realul i-a dat o inimă. În 2012, i-a dat-o înapoi. Cu o dobîndă de 659!

În Muzeul lui Real Madrid e reprodusă scena semnării contractului lui Di Stefano, cu preşedintele Bernabeu stînd la birou

O poză istorică din 1983! Di Stefano împreună cu Sir Alex Ferguson

Perez a născut “galacticii”. Di Stefano apăruse cu 50 de ani înainte…

6 februarie 1958. Tragedia celor de la Manchester United, pe aeroportul din Munchen. Astăzi, doar patru fotbalişti de atunci mai trăiesc. Bill Foulkes este unul dintre ei

Stătea în picioare, nemişcat. Nu avea ochii umezi, dar sufletul îi plîngea. Nu s-ar fi umilit în veci, însă avea mare nevoie de bani. “Douăzeci de obiecte vom scoate azi la licitaţie. Toate aparţin domnului William Anthony Foulkes”…El era! Ajunsese la 60 de ani, lumea îl cam uitase… Scosese de la naftalină jambierele din meciul cu Arsenal, celebrul meci cu Arsenal, din ‘58, tricoul din FA Cup Final, medalia de campion al Europei cucerită la 36 de ani… Le dusese la “Christie’s”, celebra casă de licitaţii. Nu plîngea, deşi ar fi urlat de furie.

Sticla de gin şi jocul de cărţi…
Chiar? Plînsese vreodată? NU! Îşi aducea perfect aminte. Era la începutul lui februarie, 1958. Intrase pe poarta spitalului din Munchen, “Rechts der Isar”, ajunsese în camerele coechipierilor, îi văzuse pe Duncan Edwards, pe Berry, pe Jackie Blanchflower, păreau OK, apoi întrebase o asistentă: “Dar ceilalţi, unde sînt ceilalţi?” Într-o engleză aproximativă, femeia îi răspunsese: “Care ceilalţi? Ăştia-s toţi de-au scăpat!” Da, da, atunci lacrimile au pornit contraatacul. Le-a oprit, elegant, fair, cu toată tăria fundaşului din el, pe linia ce delimitează ochiul de obraz. Ce naiba, Duncan se uita la el, cum să se smiorcăie???

…Cu o zi înainte, pilotul avionului încercase de trei ori să-i ducă pe “diavolii” de la Manchester, acasă, de la Belgrad, după escala din Germania. Puţin după ora trei, “Elizabethanul” se prăbuşea, se lovea de o casă şi se dezmembra… Primise o sticlă de gin cadou de la Ambasada Regatului din Belgrad. Juca împreună cu coechipierii cărţi cînd s-a produs tragedia. Avionul s-a rupt chiar de sub el, sticla i-a căzut în cap şi, ironic, asta a fost singura zgîrietură… Şapte coechipieri pieriseră pe loc…

Au reînviat după 10 ani!
A doua oară era să plîngă în mai ‘68. Trecuseră 10 ani de la despărţirea de “băieţi”, iar Manchesterul cucerea Cupa Campionilor Europeni, contra Benficăi, chiar pe “Wembley”. Ar fi cutremurat Albionul, ca o refulare, pentru deceniul de greutăţi, pentru locurile 7 şi 15 din campionat, pentru Johnny şi Jackie, care, de la Munchen, nu mai jucaseră niciodată fotbal, pentru… Dar avea, la gît, medalia. A privit cerul şi, neauzit de nimeni, a murmurat. “E şi a voastră, Busby Babes, e şi a voastră!”

…Acum, din spatele geamului, vedea cum sumele “urcă”, cum doamne bine îmbrăcate îi licitau cupele. Ştia că-şi vînduse, practic, sufletul, dar ce era să facă? Îmbuna medicamentele cu lacrimi?

Astăzi, pe 6 februarie 2012 se fac 54 de ani de la tragedia celor de la Manchester United. În afara sa, doar trei jucători mai trăiesc azi. Dar el e cel mai bătrîn. Şi nu poate garanta nimănui că atunci cînd va ajunge în cimitirul Dudley, acolo unde merge an de an, în faţa mormîntului lui Duncan Edwards, nu va lăcrima, pentru întîia dată în viaţă…

 Ultima fotografie a “Diavolilor” inainte de partida de la Belgrad

…Roger Byrne abia aştepta să se întoarcă în Anglia. În burtica soţiei, Joy, lovea cu picioruşele primul lor copil. Roger cel mic nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, dar a ajuns băiat de mingi pe “Old Trafford”.

…Marion Bent, soţia lui Geoff, i-a păstrat cu sfinţenie decupajul dintr-un ziar. Poza reprezenta iubirea vieţii sale “furîndu-i” un balon lui Tom Finney…

…Eddie Colman, “Şolduri de şarpe”, avea doar 21 de ani şi 3 luni. Cel mai tînăr din avion…

…Mark Jones avea un Labrador, Rick. Patrupedul a decedat la scurtă vreme după 6 februarie. În toată aceasta perioadă, refuzase să se mai atingă de mîncare…

…David Pegg adunase o selecţie la “naţională” şi era considerat demnul urmaş al uriaşului Tom Finney. S-a stins la doar 22 de ani…

…Duncan Edwards, cel mai tînăr jucător selecţionat în naţionala Angliei, a mai rezistat 15 zile. În stare de şoc, s-a ridicat, pe patul de spital, în poziţia şezut, şi şi-a întrebat secundul: “Jimmy, la cît începe meciul cu Wolves?” Din păcate, dragostea lui Molly, logodnica cu care trebuia să se căsătorească, nu a fost de ajuns pentru a-l ţine în viaţă…

…Tommy Taylor a decedat pe loc. De la Belgrad îi telefonase logodnicei, Carol. “Pune ceva Guinness la rece! Abia aştept să ascultăm melodiile noastre”…

…Liam Whelan era cel mai religios dintre băieţi. Şi acum Harry Gregg se jură că, înainte de ultima încercare de decolare, l-a auzit spunînd: “Dacă se va întîmpla ceva rău, sînt pregătit să mor… Sper că şi voi!”

În 1935, Germania era invitată la un “amical” pe “White Hart Lane”. Trei ani mai tîrziu, englezii întorceau vizita pe “Olimpic” şi salutau nazist! Cele două date sînt considerate cele mai ruşinoase din istoria fotbalului din Albion

“Pe Sfîntul Arthur, de asta aveam eu nevoie acum? Din cîte teamuri sînt pe continent, cu ei să trebuiască să jucăm?”. Sir John Simon, marele Lord Cancelar, fierbe. E 4 decembrie 1935 şi vreo 12 delegaţi ai Trades Union Congres, ce reprezintă cam două milioane de muncitori, îi cer să anuleze matchul! Da, din 8 octombrie, de cînd se anunţase că naţionala de fotbal a Angliei va evolua, pe teren propriu, contra Germaniei, Regatul clocotea. Partidele de stînga urlau că nemţii vor profita şi-şi vor preamări nazismul, lăudîndu-se cu astfel de întîlniri “prietenoase”. Evreii înstăriţi se opuneau ca jocul să aibă loc pe “White Hart Lane”, culmea, chiar fieful lor din Londra. Colac peste pupăză, prinţesa Victoria, sora Regelui George al V-lea, decedase cu o zi înainte. Cum să pui svastica lîngă drapelul în bernă? Dar englezul rămîne gentleman pînă la capăt. “Matchul va avea loc!”, sună anunţul preşedintelui federaţiei, Stanley Rous, omul care luptase contra lor în Primul Război Mondial, pe frontul francez…

3-0 sec, cu Stanley Matthews
Vreo 7.500, poate 8.000 de nemţi sosesc în Albion, via Dover. De aici, trenuri speciale îi duc în Capitală. De la Rotterdam, jucătorii ajung cu două zile mai înainte, timp berechet să facă un tur al oraşului. Evreii se grupează, se lasă cu incidente, dar panzerele intră pe gazon: tricouri albe, imaculate, cu gulere negre, şorturi de aceeaşi culoare şi mîna dreaptă întinsă pentru salutul nazist. “What the fu..?!?” se aude din tribune. La fotbal, gazdele îi calcă în picioare. 3-0 sec, cu marele Stanley Matthews pe gazon, primul fotbalist făcut Sir în activitate, cu atacantul lui Arsenal, Bastin, în zi de graţie. 50.000 de englezi pleacă spre case bucuroşi. Sau nu? După joc, şapte arestaţi, dar, cu toate acestea, se merge la dineu, la hotelul “Victoria”. Poze, schimb de amabilităţi şi tot tacîmul!

Boieri pînă la capăt!
Încă nu-i război, dar Bătrînul Continent e ca o oală sub presiune. Germania a anexat Austria, cînd englezii decid că e cazul să le întoarcă vizita friţilor! 14 mai 1938, considerată zi a ruşinii. Nevile Henderson, ambasadorul Marii Britanii în Germania, intră în vestiar. “Ştiţi, deocamdată nu avem de ce să ne temem. Sîntem naţiuni prietene! Ar fi bine, poate, să salutăm şi noi cu mîna întinsă!” Jucătorii se opun, dar Henderson zice că rugămintea vine de undeva, de sus. “Stan” Cullis, fundaşul de la Wolverhampton Wanderers, scuipă! “Eu nu fac aşa ceva!”, se aude. E dat afară, imediat, din echipă!

Peste ani, imaginea aceea cu jucătorii britanici-nazişti fie şi numai pentru cîteva secunde avea să fie considerată de căpitanul Eddie Hapgood cea mai înjositoare din viaţa lui. 110.000 de nemţi ovaţionează pe “Olimpic”, scorul, 3-6, aproape că nici nu mai contează, Hitler, aflat la tratative de feliere a Europei cu bunul prieten Mussolini, nu se oboseşte să vină la meci, dar sînt acolo Goebbels, Goering, Hess, Ribbentrop ori Tschammer. Ziarele britanice vorbesc de un servilism nejustificat, dar Henderson e singurul mîndru. “Hitler va ajunge, la un moment dat, să fie partizanul păcii”, spune el.

Pe 3 septembrie 1939, Anglia declară război Germaniei. “Partizanul păcii” avea să ucidă 450.000 de britanici.

Meciul de la Berlin, cu englezii salutînd hitlerist. Şi astăzi, explicaţiile foto din ziare încep cu “Shameful picture” (imaginea ruşinii)

În inima Londrei, naziştii execută salutul, cu 50.000 de englezi în tribune

În Iacuţk, Siberia, temperaturile amorţesc undeva între -20 şi -40 de grade iarna. Cu toate acestea, băieţii de la FC Iacuţia îşi văd de treabă. Adică de antrenamente. Dacă se poate vorbi de aşa ceva…

“Val, ia mai dă-i, mă, volum!” Şoferul se conformează. “Specialiştii meteo precizează că acestea sînt cele mai calde temperaturi din ultimii 100 de ani pentru perioada respectivă, final de lună ianuarie, cam de două ori peste valorile normale. La această oră în Iacuţk se înregistrează -11 grade!”.

“Val” e Valentin Gaponov, atacantul celor de la FC Iacuţia Iacuţk. O echipă din Iacuţk, capitala Iacuţiei, localitate ce face parte din Siberia Orientală, iar aceasta aparţine de Mama Rusie. Mama Rusie ştie toată lumea cine e! A, şi un mic amănunt! Iacuţia e cel mai friguros loc de pe pămînt unde oamenii trăiesc zi de zi!

Maşini cu geam termopan!
Valeri e tînăr, dar are “Toyota Landcruiser”, de la babaci, tunată pentru aceste locuri. Adică geamuri duble, da, da, un fel de termopan, scut căptuşit şi baterie mai puternică de trei ori. Are doar 20 de ani, a fost în probe la Tom Tomsk, dar a adunat 28 de meciuri la Iacuţia. E în maşină cu Pavel Galiuşev, de 26 de ani. O cimotie mai îndepărtată de-a lui Pavelică, unchiu’ Serghei Obrucev, geolog de meserie, calculase că la o alergătură de ren de aici, în sătucul Oimiakon, pe 26 ianuarie 1926, temperatura coborîse la -71,2 grade, cea mai joasă din toate timpurile de pe Pămînt…

Merg să-l ia de acasă pe Maksim Gleykin, portarul, venit de la celebra FC Raspadskaya Mezhdurechensk. Cînd ajung în faţa blocului, claxonează. Nu ai cum să opreşti motorul. Dacă l-ai oprit, la revedere, acolo rămîi! Acum, nu, că sînt -11 grade, dar iarna trecută, pe vremea asta, fuseseră -34! Se ajunge şi la -50, dar mai rar, de obicei sînt cam -40! Un om îmbrăcat gros în Europa degeră în maximum nouă minute cap-coadă. “Păi, n-a venit, mă, ăla de la Discovery, cu bocanci şmecheri acum doi ani? A rezistat cinci minute. Medicii i-au spus că a avut noroc că nu i-au degerat degetele!”

Campionatul se reia în mai!
Au antrenament. Campionatul e oprit pînă în…miez de mai, cînd se poate juca din nou. Sînt pe ultimul loc, stau naşpa, în divizia a doua, partea de Est. Dacă nu fac ceva, amatori scrie pe ei…La ultimul meci de acasă, în octombrie anul trecut, au venit doar 100 de spectatori. Lumea nu mai e alături de ei…Au simţit asta, chiar dacă jocul a început la opt dimineaţa iar termometrele arătau – 5 grade!

Au stadion, cocheţel, “Tuymaada” îi zice, dar acum moi iarba de acolo doar cu un picamăr. Merg la o sală, ridicată de vreo doi ani. În ’60, cînd o zidiseră pe a’ veche, nu s-au gîndit că dacă o pun direct pe gheaţă se topeşte şi se scufundă. Acum au săltat-o pe piloni, pe sub ea trece aerul. Azi au un program special, fără pelotă. Execută numai Kili, 11 sărituri într-un picior, la alegere, apoi Istanga, 11 sărituri schimbînd picioarele şi, pe final, Kuobak,11 sărituri cu ambele picioare, flexate, aşa, ca un fel de broască…

După, merg să facă un chef. S-au săturat de carne de ren ori cal, aşa că se vor delecta cu stroganino, un peşte crud şi îngheţat, dat cu piper, sare şi aghesmuit c-o votcă. Rîd, pentru că acum trebuie să-l gătească. Iarna trecută, la -40, toate bacteriile crăpau, aşa că-l păpau direct, fără ulei şi foc.

Dar nu fac nazuri. Asta e viaţa acolo,în regiunea aia veşnic rece, cu strat de gheaţă pînă la doi kilometri. Se uită la Real – Barcelona şi se amuză. “Messi e sculă, dar aici, pe permafrost, s-ar descurca?” e gluma lor preferată.

Oborul lor. Hala de peşte. Nu mai e nevoie de frigidere

Jucătorii care evoluează la 8 dimineaţă pentru că atunci e cel mai cald, -5 grade!

Localitate ce face parte din Siberia Oriental

Joao Saldanha a împărţit arme, a fost comunist convins, a comentat fotbal 50 de ani şi a creat marea naţională a Braziliei din 1970. Fără să ajungă în Mexic…

Şi-a trăit viaţa la maximum de ţînc. Bătea în şase primăveri cînd căra, sub nişte pantaloni bufanţi, arme pentru luptătorii brazilieni din Alegrete. Se trăgea din neamuri de rasă, ăl bătrîn fiind starostele Partidului de Eliberare.

De crescut, a crescut în miros de praf de puşcă, între rastele şi între mişcări de stradă ce se lăsau cu morţi şi răniţi! Cînd prinse a se bărbieri în răspăr, era deja membru al Alianţei Internaţionale. Se apuca de jurnalism. Debuta cu o cronică intitulată, sugestiv, “Debarcarea în Normandia”. De la faţa locului!!! Fiert pe marxismo-leninist, fugărea, de dimineaţă pînă seara, nazişti, mulţi ca iepurii după al doilea Război Mondial prin Argentina şi Brazilia. În ’45, Mama Rusie restabile legăturile cu marele poporul carioca, frate şi prieten, aşa că omul şi-a şampilat carnetul de PCB: Partidul Comunist Brazilian. Din 1964, după lovitura de stat, afacerea cu “toţi oamenii sînt egali” era scoasă în afara legii, dar el nu renunţa, niciodată, la “tovarăşe”.

Mediocru ca fotbalist, genial ca tehnician
Cu fotbalul n-a fost nici paplecă, nici n-a rupt gura tîrgului. A fugărit pelota pe la Botafogo. Aici l-au împuşcat, la o manifestaţie. NATO abia schimba scutecele, dar el urla, pe stradă, că de la istă naştere se va porni al treilea Război Mondial. Jugador, n-a fost, antrenor, da. Continue reading →