Fotbal intern ↓

Acum 25 de ani, îi furau trofeul “ursului” Lobanovski. Azi, joacă la fel de uluitor şi aduc la fel de multă bucurie. Cam ca de fiecare dată cînd îi revedem pe Richard Burton ori Clint Eastwood

Mirosul de vasodilatator e dens de-l tai cu drujba. Cuminţei, ca la coada încropită pentru genunchii lui Moş Craciun, stau la rînd, la masor, care-i ia la “tocat”, aşa, cît să le pună sîngele în mişcare. Le vorbeşte Tudorel. “Nea Imi nu poate fi alături de noi, azi. Mi-a transmis că ne iubeşte şi să nu ne facem de rîs!“. Apoi se întoarce spre tablă. “Jucăm din prima, stop cu talpa. Asta e echipa, ne schimbăm post pe post. Tragem de noi, cît putem. Cînd ni se taie cherosenu’, ieşim fără să fim strigaţi! Mergem pe rezultat, dar, dacă se poate, o dăm şi-n spectacol, sînt oamenii în sală, mulţi au venit pentru noi!”. Se întoarce spre Bumbescu. “Colo, ce rugăminte avem la matale. Aici se joacă patru în cîmp. Poate faci un efort şi nu ne laşi în trei din primul minut, da?”.

E linişte. Din celelalte trei vestiare răzbate iz de caterincă. De aici, nu. Piţi e în picioare. La fel ca-n tinereţe. Aceeaşi freză, acelaşi trup. “Fără mingicării, direct pe poartă, da? Belo, dacă poţi, joci la mijloc!”. Belo e băiatul cu două Cupe ale Campionilor şi două kilograme în plus luate din 1986 pînă acum. “E de la ciorbă. Sînt ciorbar, nu se pune grăsimea”, zice el.

“Şi cînd am fost pietre ne-am facut datoria. Am strălucit!”
La uşă bate producătorul tv. “Ştiţi, treaba aia cu cinci minute înainte de fluier…”. Se conformează toţi. “Da, tată, stai liniştit!”. Ies din vestiare şi se aliniază ca pentru meciul cu IFK Göteborg. Duckadam şi Balint sînt în “civil”, nu se bagă, dar apar la salut. Chestiune de respect. Unul după altul, în cea mai perfectă ordine. “Polivalenta” stă să se rupă. “Gherase”, “Nutria”, “Colonelul”, Piţi, Lucică, “Balamuc”, “Duzinarul”, “Găboajă”, Helmi. Toţi aplaudă. De cealaltă parte a terenului se fac poze, bezele către “prinţesele” din tribună. Ei bagă încălzirea.

Piţi se oţăreşte rapid cînd o comit. “Belo, ce ţii atît de ea? Dă, mă, din prima!”. Pasele curg ca-n vremurile de aur, deşi iarba e iarbă, iar parchetul, parchet. Pică şi golurile, sala e în delir. Piţi nu-i “slăbeşte”, deşi are de-a stînga sa oameni cu şapte-opt campionate la bord. Transpiră rău, mai ales cei cu “boilere”, dar nimeni nu deschide gura. Beau numai apă, pe cealaltă bancă e la modă băutura aia din America… Bumbescu pune osul, Majearu îţi rupe frînele, Stoica aleargă pînă dimineaţă, Piţi îi notează pe toţi, iar Balint e pe post de nea Imi.

Cîştigă, ies aşa cum au intrat. Strigă, “Bravo, bă, bravo!”, fac poze, dau autografe, interviuri. Asta preţ de vreo 20 de minute. Sala Palatului, iarna lui 2012, meciul pentru micuţa Kassandra Rotariu.

Profesionismul e ca mersul pe bicicleta. Nu se uită
Aceiaşi băieţi care acum fix 25 de ani pupau Supercupa Europei. Unii au copii din flori, alţii trec la a treia casnicie, unii scriu romane despre nopţile de la “Nicoreşti”, cînd plecau după lapte praf şi se întorceau poimîine, alţii şi-au pierdut casa. Cunosc şi ei tipizatele: “Aţi avut bulan cu Duckadam şi, după aia, cu Hagi“… Se prea poate… Dar, de fiecare dată cînd aceşti oameni se întîlnesc şi pun, asemenea muschetarilor, spadă lîngă spadă, iese ceva uluitor. Ceva profesionist. Semn că nu întîmplător cîndva, demult, au atins “Schloss Adler”. Locul acela unde se avîntă numai vulturii…

Echipa de aur a Stelei face mereu spectacol, chiar şi la 25 de ani de la cîştigarea Supercupei Europei

Victor Piţurcă în zi de graţie. Nici o şansă pentru Stelică

Unul a făcut echipa, regulamentele şi stadionul. Altul a jucat “doar” 15 sezoane în ea. Ultimul a asudat tricoul de 274 de ori. Azi deapănă, din nou, poveşti. Împreună

“Marele şi dubla mută, da, neinstruiţilor?”, încearcă să-i intimideze din prima. “Hai, bre, nea Iliuţă, toată viaţa ai făcut dincolo scheme şi regulamente, nici aici nu ne scuteşti?” “Ceapa mamii voastre de pifani, aşa de vorbeşte, mă, cu un general al Armatei Române?” “Da, care a jucat table cu Decebal înainte de sinucidere, cu calul lu’ Menumorut, cu cea de-a treia soaţă a lui Ştefan cel Mare, cu Ocaua lui Cuza şi cu Gică Petrescu…Hai, mai bine, ia mata o berică rece la bord, că pe-acolo, pe jos, nu beai in timpul serviciului. Uiteee, şase-patru, te-am curentat c-o poartă, că tot îţi plăcea matale să stai între buturi..”

Crăcănel în patria fotbalului
Nea Ilie ia zarurile, le amestecă oleacă, dar nu-i iartă. “Vezi, mă Crăcănele, de ce n-are ursu’ coadă? Nu mai bine te lăsam să putrezeşti la Iaşinton? Te-am adus la trupa mare, te-au dat ăia cel mai bun jucător din ţară doi ani la rînd. Ai fost primu’ de-ai marcat în patria fotbalului, la amicalul ăla cu Arsenal, 1-1. Prin ‘61-’62, n-a existat echipă căreia tu să nu-i introduci măcar o boabă în campionat…Apoi, printre ăia gălbejiţi, ai ratat penaltyul, în ‘64. Ţii minte ce-ai mai plîns? Aoleooo, tovarăşe Iliuţă, pînă şi puradeii de cartier îmi zic «Ratangiul de la Yokohama». Da’ ţi-ai revenit, Crăcănele, tată, ţi-ai revenit. 15 sezoane mi-ai mîncat viaţa. 15 numa’ tu…”

Macerata a halit Armata

“Luaţi-o şi pe asta, tovarăşe General. Şase-şase, trei direct pe matale! Te-ai tăiat ca fularul, ca atunci cînd porcul ăla de Macerata ne-a furat la barajul cu Borussia Dortmund, din ‘57. Tu, Fane, du-te şi adu o alună, ceva, că atunci aveai vreo şase anişori numa’, domnu’ Maestru emerit al sportului. Dacă nu te aruncam eu în luptă, şi-acu’ erai băiat de mingi. Da’ ai fost băiat giorno, de ce să mint? Căpitan al echipei naţionale, mai ales meciul ăla cu Anglia. Jucătorul anului. Şi, cu toate astea, dădeai maşina coechipierilor şi plecai acasă cu taxiul”.

Un şofer şi-o coroană
“Bre, nea Ilie, da’ ia istoriseşte matale cum ai dat să rupi turnichetul la oficială şi curcanul ăla din parcare te-a întrebat dacă eşti jurnalist, că fără legitimaţie nimeni nu trece de el. Hahaha! Şi înălţimea voastră se zborşea şi urla: «Neinstruiţilor, eu am jucat în prima echipă, eu am fost antrenorul ei în Albion, eu am făcut stadionul ăsta şi voi îmi cereţi ştampilă?». Hahaha! 2-1. Zar de mucea, da’ te-am scos, vă rog să mă pardonaţi. Da’ Fane unde s-a dus? A, uite ce face! Mută coroana de lîngă el, o duce afară. Faneee, nu-l înjura, mă, pe şofer, n-are nici o vină, n-au avut timp să trimită pe altcareva. Hai, mai bine vin’ încoa, că miroase a marţ şi nea Iliuţă are nevoie de înlocuitor…”

“Băieţi, e tîrziu, faceţi gălăgie mai mare ca la antrenamente şi ăştia s-au culcat pe aici. Hai, gata, stingerea, la somnică! Sînteţi toţi? Ia să vă văd! Savu Ilie, este, Sameş Ştefan, este, Constantin Gheorghe, este!”

Mulţumit, Sfîntul Petru trece mai departe cu prezenţa.

Impecabil, cu cravată, Iliuţă Savu e flancat de Fane Sameş şi “Profesorul” Constantin. Lor nu le trebuia muzeu. Ei erau Muzeul!

Iosif Varga făcea, fără trucaj, ce poate azi Ronaldinho cu transversala, acum 20 de ani. Juca pe gazon şi pe lăzi cu vin cu aceeaşi uşurinţă.

Taxiul îşi opreşte respiraţia lîngă ”cabană”, unde se echipează puştii lui Dinamo. Se dă jos din el, uşor, calm, să nu calce, parcă, pe ouăle de pe jos. Plăteşte gras, ca de fiecare dată. De la volan se aude ”Trăiască neaaa Piţiii!” E tras cap-coadă în alb, cu pantofi cu ciucurei scăpaţi în lapte. ”Boierule, iar ai avut, mă, antrenament nocturn cu vin ca-n Cina cea de Taină?”.”Hai sictir! Dă obiectu’-ncoa’, să-ţi arăt ce n-a putut nici cioara aia de Pele!” Ia mingea şi aşa, cu echipamentul ”adecvat”, zboară stropii de rouă de pe transversală. De patru ori din patru. E 10 dimineaţa, undeva pe la 1991. ”Piţi” Varga şi fratele, ”Tuţi”, în dialog.

Cvartetul de aur…
De cînd se ştie e la Dinamo. ”Mă, dacă formaţia a apărut în ’48 iar eu jucam, deja, la ea în curte, în ’51, însemnează că-suntem de-au leat?” A plecat la drum contra Steagului Roşu Braşov, prin 1958, cu trei goluri! Atunci s-a apucat, ”serios”, de două lucruri: de fotbal şi de votcă. Nu şi-a bătut joc nici de ea, nici de el. Pe gazon, pe la 20 de ani, era deja coordonator. Nea Traian Ionescu făcuse o trupă nouă, cu Datcu, cu Frăţilă, cu Ene II, cu Pîrcălab, cu Lică şi Nelu Nunweiller. Cine să plimbe mingea? La masă, cvartet de aur cu Costică David, Sandu Vasile, Ţîrcovnicu. ”Am fost singurii fotbalişti din lume cu titlul de Academician – Profesor Doctor în Ştiinţe Alcoolice!”, îşi aduce aminte ”Flencea”.

Într-o dimineaţă, Frăţilă a văzut că-i ”rupt”. Piţi avea gîtul uscat precum şorţul de sudură. ”Bă, vezi gaura aia de la cabană? Pe acolo o dau! Da dai şi tu o ladă de bere!” A urcat-o din prima. Modest, a zis doar atît: ”Am prins un exterior bun, asta-i tot!” Un băiat plecase, deja, după ladă…

Prin ’68, iar l-au solicitat. Dinamo nu se regăsea, terminase pe 12, apăruse garnitură nouă, cu Boc, Lucescu, Dinu ori Dumitrache. Piţi a luat iar cuvîntul. Au ajuns pe trei, au luat Cupa. Fără el. Suspendat. Se auzea că a furat un tramvai, că a jucat miuţă cu nişte puradei iar a doua zi le-a trimis un camion cu lemne, să aiba cu ce să se încălzească toamna, că a făcut pariu cu nişte cîrciumari pe găleţi de vin că deranjează doi paianjeni care aveau treabă pe un bătător de covoare, că…

Mai mare decît Dumitrache ori Dobrin
Mulţi zic că a fost mai mare decît ”Mopsul” ori ”Gîscanul”. Că avea ochi mai bun ca nimeni altul. Din mînecă i-a scos pe Răducioiu, Lupescu cel mic, Tene, Bogdan Bucur.

Pe 21 mai sunt 19 ani de cînd nu mai este…

Dinamovişti, lăsaţi prostiile! Ştiţi bine că lui Iosif Varga nu i-ar plăcea să-l vizitaţi la ”Capra”, să bociţi şi s-aprindeţi lumînări. La masa de prînz, puneţi două degete dintr-alea de fac mărgele mici şi culcaţi, niţeluş, paharul. Cu un ”Dumnezeu să-l ierte!” şi trei-patru picături căzute pe parchet Nea Piţi va fi fericit!

În memoria sa, dreptunghiul însemnat îi poartă numele în Ştefan cel Mare

Fiul autorului lui “Vlaicu Vodă” şi nepotul organizatorului sistemului medical modern din ţara noastră a fost unul dintre pionierii “foot-ball-ului” bucureştean

“Domnu’ Dorel, domnu’ Dorel, mai lăsaţi, vă rog, alergătura asta şi haideţi spre casă! Un dement l-a lovit pe conu’ Sandu şi pare că se stinge!”. Slujnica abia poate vorbi la marginea terenului de fotbal. În hurducăiala şaretei, începe să depene. “Neamul ăsta e blestemat cap-coadă”, îşi zice… Bunicul, Carol, marele medic, a avut pareză, a prins tifos la închisoarea de la Telega, antrax în Războiul de Independenţă, a făcut furunculoză generală şi s-a pricopsit cu sciatică gravă. Prima bunică, Maria Marseille, a murit la naşterea unui copil. Bunicul s-a căsătorit cu Ana, descendentă din Goleşi, frumuseţe fără seamăn. În loc de chinină, un coleg de-al lui Carol i-a dat stricină, murind în chinuri groaznice… Mama, Hortensia Keminger, stătuse doar trei ani căsătorită cu tatăl… Apoi, vreo alte cîteva căsnicii. Alexandru Odobescu făcuse o pasiune pentru ea… Neîmpărtăşită. Scriitorul se sinucisese cu o doză de morfină. Acum, un dement atentase la viaţa lui Alexandru, autorul lui “Vlaicu Vodă”. Era clar. Neamul Davila fusese afurisit!

Om de litere? Nu! Penel? Nu! Halat alb? Nu!

Nu se aruncase în sămînţa familiei. Nici pictor, nici doctor, nici scriitor. Îi plăcea fotbalul. Dimpreună cu Mario Gebauer aduseseră în Regat întîia minge de fotbal “adevărată” la care lumea se uita ca la urs. O fugăreau pe terenul de la “Bolta Rece”. Tot aici puneau bazele “Olympiei”, în toamna lui 1904, prima echipă de foot-ball din Bucureşti. Doi ani consecutiv, în 1910 şi 1911, cucerea “Cupa Herzog”, asimilată drept campionat al ţării. Războiul bătea la uşă, dar el continua să alerge prin mocirlă. În 1915, tatăl, Alexandru Davila, rămînea paralizat după atac. Nemţii din echipă plecaseră pe front, românii fugeau spre rugby sau către Colentina, nou-fondata. Mîhnit de toate acestea, se retrăgea, la nici 30 de ani…

Cu fluierul în gură

Nu putea, însă, sta departe. În 13 martie 1916, era “la centru” la un meci al celor de la Colţea cu Bukarester IHC FC. Cunoştea la perfecţie regulile, toată lumea îl respecta. Devenea un metru-etalon în ale arbitrajului.

Continua să trăiască pentru fotbal. Inaugura cuvîntul “scouting” şi colinda Ţara cea Mare după talente. În ’36, la finele unui 1-2 cu Ungaria, pe “ONEF”, Regele l-a tras de urechi pentru selecţie, deşi nu era antrenor. Scîrbit, n-a mai vrut să audă de fenomen. El, Theodor Davila, fiul lui Alexandru, nepotul lui Carol, unul dintre părinţii fotbalului bucureştean, era atins de blestemul familiei. Se stingea la 50 de ani, după ce respirase foot-ball, în perioada în care acesta abia renunţase la landou…

Theodor Davila (în centru, rîndul din mijloc), avea să dea numele unui trofeu interbelic cucerit de Rapid Bucureşti

A pus bazele fotbalului, a jucat, a arbitrat, a fost team-manager. A cusut tricouri, a fondat echipe, a scos la iveală pepiniere. Costel Rădulescu

1.   Abia îi mijiseră tuleiele, dar era titular deja la ”Bolta Rece”, leagănul fotbalului românesc. Primăvara anului 1909. La matchuri se adună vreo 150 de nebuni. El, Costel, e ”goalkeeper”. Tricourile au guleraşe albe, trei năsturei, iar fotografiile se fac cu rîndul de jos stînd turceşte. Mustaţa e un ”must have”!

2.   1914. În Obor apare clubul Teiul, devenit, rapid, Unirea Tricolor Bucureşti. Jenică Moldoveanu e primul preşedinte. El, Costel, se iţeşte în prima garnitură ce cucereşte ”Cupa Harvester”.

3.   Aliniamentul Doaga – Valea Suşiţei. O hartă, o masă, un cort de campanie. Generalul Christescu, locotenent colonelul Rasoviceanu, el, ofiţerul Rădulescu, combatanţi. ”Trebuie să rezistăm. Pe aici nu se trece!” 11 august 1917. Bătălia de la Mărăşeşti. E rănit destul de grav. Devine ”Ciungul”. Multă vreme apără doar cu mîna stîngă!!!

4.   Refăcut, trece la Olympia Bucureşti, prima echipă de fotbal cu patalama a Capitalei. Doamne, ce trupă! Cu fraţii Volvoreanu, cu Miti Niculescu, cu Ţane Săvulescu. Şorturile se făceau la Paris, ghetele de joc la Londa, iar mingea, la Köln. 1922. Pe strada Pieptănari există o singură cişmea la care se aprovizionează 20.000 de locuitori, dar el, Costică, şi ceilalţi coechipieri trag broderia lîngă Tour Eiffel…

5.   22 iunie 1930. Loţi Raffinschi se antrenează, pe puntea lui ”Conte Verde”. Se merge spre primul nostru ”Mundial”, în Uruguay. Trage mai tare, dă mingea peste bord. El, profesorul Rădulescu, antrenorul, îl ia peste picior. ”Tată, nu e Bega, e Atlanticul!” Îi păstoreşte, în 50 de jocuri, pe ”Il Dio” – David, pe ”Ciogli” Vogl, pe Petea Vîlcov, pe Ghiţă Ciolac, pe Dobay – ”Calu”…Cînd marele Rimet îl roagă, stă la linie la două meciuri la CM…Vorbeşte cu Carol al II-lea pentru învoirea de două luni, face rost de mîncare, organizează ”excursia” transatlantică, pune piloanele FRF…

6.   Miez de iunie ’33. Ripensia are meci cu Crişana. Uriaşii din Timişoara: Deheleanu, Bindea, Kotormany întreabă. ”Cine ne arbitrează?” ”Rădulescu”, vine răspunsul. ”A, domnul Rădulescu? Atunci eu zic să mergem să-l salutăm toţi în costum, apoi ne dezechipăm. Nu se cade să-i dăm bineţe în shorturi”, zice Feri Agner. 200 de meciuri la noi, 100 intercluburi şi alte 11 interţări. Văzuse lumina zilei la Bucureşti, dar fluiera pe Juventus, pe Venus, pe Unirea Tricolor. Se îndoia cineva de ellllll??????

7.   În 1940 s-a retras. Greu de crezut, dar avea 44 de ani…L-a sunat pe Coloman Braun. ”Cibi – baci, hai, rogu-te frumos, să avem grijă şi de copilaşi. Ce vine din urmă dacă nu-i ajutăm?” Cibi a vorbit şi cu Mircea Cruţescu. Toţi trei au pus bazele taberei naţionale de juniori de la Braşov, prima pepinieră adevărată…Germania invadase, însă, Polonia.

Toţi l-am uitat. Azi îl avem pe Cristiano Ronaldo. El le face pe toate. Adevăratul CR7 însă, Costel Rădulescu, s-a stins în 1981.

Poza noastră de prezentare de la CM 1930. Antrenor e Costică Rădulescu

A plecat de lîngă apă. A jucat toată viaţa la Rapid. S-a reîntors pe baltă. O furtună îl lua de lîngă suflarea giuleşteană acum patru decenii…

Nu faultase dur niciodată. Acum, o făcuse. Neintenţionat, dar asta conta mai puţin. Portarul Farului era culcat în nămol şi gemea. Cînd s-a ridicat, avea nasul plin de sînge. L-a văzut, şi şi-a pus mîinile pe cap. Arbitrul nu l-a certat, fusese doar un duel de corner, dar el nu mai putea juca. Îi tremurau picioarele. ”Eu, eu am făcut una ca asta?” Vorbea singur în timp ce ieşea de pe gazon. Îi era imposibil să mai continue meciul…

De-acasă de la Panit Istrati
Fănică plecase din Tîrgul Brăilei, de la doi paşi de bifurcaţia căii ferate ce o lua din staţia CFR spre Galaţi şi spre portul oraşului. Divizionara Franco – Română avea nevoie de o pepinieră. Aşa apăruse A.S. Brăiliţa, pe maidanul acela se bătea mingea. Era, de departe, cel mai bun. Mîngîia balonul cu capul sus, avea viteză. După ”miuţe”, care se terminau cu scorul de 25-25, se mergea la scaldă, în Dunăre. El, nu băga nici măcar piciorul! Haha! Născut în Brăila, dar fără drag de apă!

Războiul începuse să-şi arate primii colţi cînd nea Costică Bauer l-a tras înspre Rapid. ”Tată, mă întreabă gazetarii, cum să te scrie corect?” ”Filote, de-al nostru, cînd o fi să joc prost. Filotti, ca marea actriţă, cînd le-oi sparge plasele!”, glumea.

A jucat pe Giuleşti toată viaţa. Vreo 200 şi ceva de meciuri. I-a prins pe Costea, pe ”Giusy” Baratky ori Ionică Bogdan. A schimbat pase cu nea Tinel Stănescu sau Bazil Marian. Le-a arătat cum se face un stop pe piept elegant lui Seredai, Greavu – ”Cauciuc” sau chiar marelui năsos Ozon.

Înghiţit de ape
Pe la un meci cu Flamura Roşie Arad, cu Alexandru Toth la centru, mingea l-a curentat, puţin, pe stînga. Nimeni n-a văzut nimic. El s-a oprit. A rostit doar atît: ”Henţ!” A zărit privirile nedumeriţilor. A adăugat: ”Băi, chiparoşilor, ce vreţi, să-l păcălesc pe Nea Sandu?” Ce puteau să-i mai zică? După 86 de goluri la Rapid şi vreo 15 ani bătuţi pe muche, s-a tras iar lîngă Dunăre. Dacă ”fluture” nu ştia să facă, măcar să arunce băţul. Un amic îi vorbise despre nişte monştri, la o zvîrlitură de undiţă de Cernavodă, la pod. Era bucuros. Rapiduleţul mergea bine. Cu o săptămînă în urmă, cu nea Nicu Rainea la mijloc, trecuse de CFR Cluj. A zis să înveţe o rîmă, două, să înoate, apoi să se tragă lîngă tranzistor, să asculte derbyul cu Craiova. O furtună s-a iscat din senin.

Culae Lupescu, Dan Coe şi Sandu Neagu au aflat în vestiarul din Bănie că marele Ştefan Filote fusese înghiţit de ape. Sînt 41 de ani de atunci…

Ion Alecsandrescu a fost totul: pifan, senior, rezervă, titular, golgeter, “vice”, preşedinte, contabil, scouter, consilier tehnic, secretar general. Cînd a plecat, a luat cu el o mare parte din fotbal.

A fost începător. Cînd a intrat în vestiar, pentru prima dată, la 22 de primăveri, s-a rezemat de pereţi să nu cadâ jos, de emoţie. Lîngă el stâtea “Ţop” Voinescu, de vorbit le vorbea “Piţi” Apolzan, fraţii “Zavoda” se legau la şireturi, iar Bone se dădea cu ap pe chelie, cum făcea de fiecare dată.

CCA, anii ‘50.
A devenit titular. L-au rodat la C.A. Cîmpulung Moldovenesc, un sezon, apoi, cînd a revenit, în ‘53, s-a apucat serios de treabă alâturi de starurile de atunci: “Totoşu” Onisie, Tătaru Întîiul ori Petschovschi. A marcat şase goluri. A ajuns golgeter. În ‘56, cînd Elvis intra pentru prima dată în topuri cu “Heartbreak Hotel”, rupea de 18 ori plasele în 22 de meciuri, adică 0,81 reuşite în fiecare întîlnire. Trei echipe făceau mai bine cunoştinţă cu el, primind 12 “bobiţe”, ca să-l ţină minte.

A trecut la birou. S-a retras, după ce toată viaţa de “profesionist” a petrecut-o la CCA. 93 de goluri în 197 de partide, într-o vreme în care nămolul de pe stadioane ajungea şi la 11 centimetri. Cînd a spus “La revedere!” lîngă el stătea Imi Ienei, de vorbit le vorbea “Crăcănel” Constantin, Hălmăgeanu se lega la şireturi, iar Raksi se dădea cu briantină, cum făcea de fiecare dată

Viaţă de sfinx
A devenit secretar general FRF, a fondat primele 12 centre de copii şi juniori din ţară, apoi “Luceafârul”, a ajutat la calificarea de la JO Tokio şi la cea de la Mundialul Aztec. S-a transformat în contabil. A revenit, în ‘82, pe “Ghencea”.  “Vice” şi, apoi, preşedinte plin. A început să facă rost de bani. S-a dus cu cerşitul la Ion Aurel, la ministrul Olteanu. A organizat spectacole cu “casa închisă” cu Puiu Calinescu ori Jean Constantin, Stela şi Arşinel. A luat de colo şi a pus aici. A luat de aici şi a pus colo. S-a descurcat cum a putut.

S-a înscăunat primul adevărat descoperitor de talente. Azi îi spune scouter şi se uită la DVD-uri. Atunci raza laser îi erau doar ochii “formataţi” după jucâtori în urma sutelor de meciuri văzute. “Ăla vine acolo, de ăsta avem nevoie în apărare, ăsta e plombă în atac”. A construit marea echipă, a dus-o în finala Cupei Campionilor Europeni, a luat trofeul de urechi, a făcut rost de cinci titluri consecutiv. În ultimii ani, supărat pe ceea ce se petrece, s-a retras. A trecut la LPF, a revenit la Steaua, dar doar consilier. Nu mai erau vremurile pe care el le ştia şi nu se chinuia să le înţeleagâ.

Pe 17 iulie, Ion Alecsandrescu ar fi împlinit 81 de ani. La meciul cu Gencler, fanii Stelei au afişat un banner cu “La Judecata de Apoi, Sfinxul va intra în voi!”. Semn că unii nu l-au uitat. De fapt, nu prea ai cum să faci aşa ceva. Vorba lui Zahi Hawass, “Întotdeauna trebuie să avem grijă de Sfinx!”. Pentru ca a fost unic.

“Sfinxul”, la un meci contra Greciei, pe “23 August”, cu 80.000 de suflete in tribune

Foto: Arhiva GSP

“Tăticu, Copos vrea să dea afară 40 de oameni. Nu salvez decît unul, dar dacă pot ieşi la pensie şi pot ajuta un amărît să nu devină şomer, de ce să nu o fac?” Rică Răducanu, autorul celui mai fair gest din cariera sa

Petru Lascău, un pastor român stabilit în America, povesteşte că într-un salon de spital se găseau doi bolnavi. Unul dintre ei, cel care suferea cumplit din pricina plămînilor, era ridicat zi de zi de către sora medicală lîngă geam, unde trebuia să stea în picioare o jumătate de oră. De acolo îi povestea colegului de suferinţă, ţintuit la pat de o semiparalizie, ceea ce se petrecea afară. Cum primăvara zarzării erau în floare, cum arăta, vara, verdele mătăsos al ierbii, cum în parcul din apropiere, toamna, un vînt molatec unduia pletele unor tineri îndrăgostiţi şi cum iarna copiii făceau Moş Crăciuni din zăpadă, cu nas din morcovi. Luni în şir, an de an…Orele treceau, parcă, mai uşor, şi paraplegicul aştepta, cu înfrigurare, să vină o nouă zi. Simţea cum în trupul său reînvie pofta de viaţă, cu fiecare descriere a ceea ce era de cealaltă parte a geamului.

Într-o noapte, însă, ochii săi spre lume au început să tuşească. Tare de tot. Ar fi vrut sa facă ceva pentru cel prin care trăia. Dar mîinile, imobile, n-au putut apăsa butonul. De dimineaţă l-au scos din camera şi l-au dus la morgă. “Şi mie cine o să-mi mai povestească?”, s-a întrebat. I-a venit o idee! Asistenta l-a tras lîngă geam. Cu forţări supraomeneşti s-a rdicat, după zeci de luni de nemişcare, într-un cot. S-a uitat “dincolo”, să vadă măcar un crîmpei din minunata lume descrisă de minunatul său coleg de suferinţâ. În faţa ferestrei era un perete mare, alb şi gol.

Băiatul cu inimă de aur
La mijloc de săptămînă nu l-au mai putut ajuta. Pe el, cel care de atîtea ori îi susţinuse. Fie cu o poantă, fie cu un sfat, fie cu o chetă de carne cînd pe bucătaria Pro Rapidului se pusese lacăt. Poate că nici nu avea nevoie de ajutor. În el, în Ipu din Giuleşti, trăseseră toţi, dar nu se supărase. S-a bărbierit, şi-a pus straiele de sărbătoare şi-a zis sec: “Tăticu, Copos vrea să de afară 40 de oameni. Eu am formele de pensionare gata. De ce să nu salvez un amărît? De ce să-l las să-l transfere la şomeri? Mai bine mă retrag eu. E unul singur, nu pot mai mult, dar decît deloc…? Mi-am trăit traiul, mi-am halit mălaiul”…

La mijloc de săptămînă, Rică, cel cu Atlasul în loc de Atlantic, cu cartea poştală cu imaginea Operei din Timişoara “trimisă” de la Belgrad, cu geamul deschis la avion, cu “BAC”-ul luat după licenţă, el, cel mai jovial dintre pămînteni, a făcut un gest URIAŞ. Secole-lumină de acum încolo, dis de dimineaţă, cînd se va bărbieri şi se va privi în oglindă, George Copos va simţi, pe obraz, o palmă de portar, mare, fără mănuşi…

Cînd a ajuns la echipă, pentru a nu pierde trena lui Ţop Voinescu, i-a rugat pe Onisie, Bone ori Apolzan să-i tragă la poartă. Partenerii de antrenament aveau vreo 600 de meciuri adunate la CCA!!! De un an, toţi se „încălzesc” în ceruri…

Buf!!! Mingea loveşte transversala! În fracţiunea aceea de secundă, mii de stropi de rouă sar în aer. „Hai, hai tată, că se poate! Mai cu sete!”, zice portarul. Se întinde binişor după următoarea „torpilă”, dar reuşeşte să respingă. „Akbare, vrei să-mi dai degetele peste cap?”, întreabă. „Totoşule, în tine am speranţe că mă poţi învinge!” N-apucă să termine, că Fane deja îl execută. “Bravo, diseară ai trei berici reci de la mine, la Mon Jardin! ”Ultimul e “Piţi”, marele căpitan. „Dacă nu dai gol, fac şi eu un dans cu franţuzoaica ta de aseară?” Afară e un frig de nu-ţi vine să scoţi termometrul la vedere. Şi zloată, şi nămol, şi 11 centimetri intră gheata în mocirlă. Dar ce-i interesează pe ei? În poartă e Costică, Costică Toma, „Violonistul”. Tigrul Akbar e Vasile, Vasile Zavoda. Alături sînt Ştefan Onisie şi Alexandru Apolzan. Toţi au venit de dimineaţă la teren ca să-l ajute pe goalkeeper şi să-l antreneze. El i-a rugat, pentru că se află în competiţie cu Voinescu, iar Ţop nu ştie de această afacere. Ce-i drept, de vreo opt zile se cam uită urît cînd îi vede, la 10.00, deja la duşuri, dar nu se prinde şi îi ia peste picior: „Bă, voi aţi dormit în vestiar?”

Un deceniu de bătălii crunte!
Cînd a ajuns la CCA în ’52, l-a găsit pe Voinescu în poartă, titular incontestabil. Şi-a ridicat şortul pînă la buric, aşa cum era moda acelor vremuri, helanca pe gît şi…la treabă! La riglă, ambii aveau 174 cm, dar Ţopică era mai subţirel, mai agil, Costică îl bătea cu vreo 20 de kilograme. „Şi, ce, mă, ăsta are trei picioare?”, îl auzeau prietenii spunînd. El jucase şase luni în B, Voinescu auzise de cîteva ori cîntîndu-i-se imul naţional. El era mai echilibrat, Ţop se aprindea mai repede, el ieşea pe centrări, Ţop excela pe linia porţii. 10 ani, un deceniu, au avut o rivalitate. Probabil, cea mai cruntă bătălie din istoria sportului nostru. Pe cît de cruntă, pe atît de fair. Ilie Savu, tehnicianul, nu avea ce face, trebuia să-i bage pe rînd. Colegii făceau bîză de ei: „Mă, aveţi grijă ca nu cumva unul dintre voi să adoarmă! Cum îl vede că a tras pe dreapta, celălalt fuge la antrenament!” Ajunseseră să plîngă dacă nu erau titulari. Dar nu o făceau de ciudă, ci pentru că nu se aflau ei între buturi.

Toma a prins 108 meciuri pentru echipa de aur a Stelei, 16 la naţională. Cînd s-a retras, n-a putut sta prea departe de gazon, a devenit antrenor la echipe mici, apoi, descoperitor de talente. Un atac cerebral, o fractură de bazin şi, apoi, un alt atac, l-au învins definitiv. Acum un an, pe 13 mai, Nea Costică a făcut ultima robinsonadâ. Doar Ţop a rămas să mai povestească cum îşi trăgeau şapca pe ochi, cum îşi dădeau părul cu briantină şi cum stingeau doi-trei ţapi de bere după fiecare meci, pe colţ, la „Gambrinus”…

Duminică se împlinesc 47 de ani de la ultimul meci la Steaua al celui mai mare “lord” pe care l-a avut, vreodată, echipa: Alexandru Apolzan
Gică Popescu Întîiul, cel mai prîslea antrenor-campion din fotbalul nostru, iese trist. A ratat, la mustaţă, titlul, contra Petrolului. Ce să le spună băieţilor mai mult decît un “Asta este!?!”. Înăuntru, în vestiar, “Piţi” Apolzan fierbe. Se ridică în picioare. N-a vorbit urît în viaţa lui, nu va sudui nici acum. Firele de păr, date cu briantină, nu se mişcă. Nu se mişcau nici pe gazon, cînd dădea cu capul, atît de fin mîngîia mingea. “În genunchi!”, urlă. “Toată lumea în genunchi! Acum!!!”, porunceşte “căpitanul”. “Sfinxul” Alecsandrescu, Bone, “Crăcănel” Constantin, Fraţii Zavoda, Costică Toma, “Ţopică” Voinescu, “Totoşu” Onisie, Imi Ienei, Tătaru cel Mare, Monumentele, oamenii cu peste 1.000 de meciuri la echipă, se uitâ strîmb. “O fi luat-o razna?”. “În genunchi! Luptaţi pentru CCA, bă, nerecunoscătorilor, pentru CCA!!! Ar trebui să fiţi mîndri!!! Să va fie ruşine! Nimeni nu iese de aici pînă nu juraţi că luăm urmâtoarele campionate. Juraţi!” Pereţii se cutemurâ, dar legămîntul se face. E a 10-a zi de Cireşar, ‘59, undeva la Arad, după meciul cu UTA…59-60 şi 60-61 sunt ai CCA-ului.

“Tatăl” Kaiserului
Despre Beckenbauer se zice că a fost primul libero din lume doar pentru că germana lui Goethe e mai vorbită decît româna lui Eminescu. Atît. În rest, “Piţi” e “descălecătorul”, într-o vreme în care “Adidas” abia făcea ochi, iar Apolzan scotea 11, 1 pe sută “echipat” cu ghete cu cuie în loc de crampoane. Fusese ucenic-strungar la mecanica uşoară, la “Titanii”, şi-şi desenase, pe perete, ca tenismenii, un pătrat unde era obligat să trimitâ, de 300 de ori, “cîrpa”. Vremuri grele, de război, de foamete. “Un an am mîncat numai mazăre. Atît. Mazăre!”, îşi aducea aminte. “Muncitorii puneau mînă de la mînă ca să ne ia nouă, fotbaliştilor, un kilogram de carne şi nişte ouă, ca să nu murim pe teren. Dar noi ‘muream’! Cu asta le răsplăteam sacrifiiciile”.

Epigonii nu l-au halit niciodată, pentru că le dădea peste nas pe unde-i prindea. “La Steaua se joacă cu sufletul. Fără aere, fără vedetisme, fără ieşiri nocturne”, le zicea. Dacă ar fi putut, i-ar fi strîns de gît cu mîna lui pe care-i care-şi bâteau joc…Azi e 16 noiembrie. Acum 47 de ani, “Piţi”, unicul “Piţi”, evolua ultima oară, contra Rapidului, sătul să tot audă în vestiar, după fiecare înfrîngere: “Unde ieşim diseară?”. Aşa alesese să protesteze… Era, poate, pentru prima oară cînd expresia “Fără el, fotbalul e mai sârac”, nu suna a limbă de lemn.

PS. În amintirea Monumentelor, ar fi de preferat să nu facem comparaţii cu jucătorii de zi. Le-am întina memoria şi ar durea.