Echipa nationala ↓

De ce Burebista a defrişat toate bazele sportive? Ce făcea Ştefan cel Mare după fiecare victorie? De ce Vlad s-a înecat cu tot cu cal? Cu ce-i prindea Cuza Vodă pe comersanţi?

“Moşule, e groasă rău! Avem meci cu tauriscii, cu erviscii - astea amicale, şi cu anarţii, în preliminariile pentru campionatul spaţiului carpatic”. Aşa glăsuiseră către Burebista, pe la 60 înainte de Hristos. “Trebuie să spargem gheaţa”, replicase starostele geto-dac.”La propriu?”, venise întrebarea. Dacă n-ar fi avut fesurile alea tuflite, de tarabostes, i-ar fi dat cu capul de toţi păreţii! N-a avut de unde aduna un singur viteaz! Întreg lotul era comă alcoolică! Cu mîna sa a luat pînza de bomfaier şi a tăiat toate viile! Toate! De a doua zi, băieţii au trecut pe orz şi malţ.

După ce şeful de trib maghiar Tuhutum l-a învins cu 2-1, pe la 904, Gelu s-a retras din echipă avînd alături numai calul. “Nu-i nimeni pentru că beau la priveghiul tău”, i-a spus patrupedul. “Ce priveghi, mă animalule? - l-a întrebat -, nici n-am murit, încă-s cald!” “Da, dar fac antrenamente, pentru orice eventualitate…”

Frîncuşa de Cotnari…
Imediat ce-i lua la mînă pe turcaleţi, pe terenul lor, pe gazonul lui, pe arenă neutră, Ştefan trăgea la Cotnari. Frigea o monastire, loc de pomenire, apoi toţi aprozii, pîn’ la Purice, treceau pe “Frîncuşă”. Un an nu mai puteai aduna un prim 11 valid din ei…

La una mie cinci sute şi niţeluş, Neagoe, Basarabul, l-a luat deoparte pe Teodosie, ăla micu’. Să-i arate drumul drept. Nu i-a vorbit de domniţe, nu i-a trăncănit despre meşteşugul armelor. “Cu băutura să nu-ţi îngreunezi trupul… Omul, cînd se îmbată, dacă are picioare nu poate merge cu ele…” Aşa l-a povăţuit…

Oleacă mai încolo, Vlad al VI-lea intra, beat lemn, în Dîmboviţa… Capul Ţării Româneşti. Prezent la meci, cronicarul Adolf Armbruster nota, în “Dacoromano Saxonia”, la pagina 198:…”înecîndu-se, cu tot cu calul său într-o apă…”

Supradoză de strugur de opium
Grigore al II-lea Ghica a fost un sportiv bun. A jucat de patru ori la FC Moldova. A trecut la cele sfinte pe 23 august. Istoricii, băieţi, ca să nu scrie chiar că toţi ai noştri au fost răpuşi de strugurul fermentat, au dat-o pe supradoză de opium…

Nicuşor “Nicu” Mavrogheni nu punea, niciodată, nimic pre limbă. Turna direct pe gîtlej. Se adaptase în Divizia A, venind, ca stranier, de la AEK Paros. Se antrena pînă la epuizare. În iarna lui 1789, a poleit cu aur coarnele bietului cerb de la sanie. Anticipase Dorobanţiul cu 220 de ani înainte…

Cuza Vodă nu-i prindea cu metrul mai scurt, nu-i găsea cu kilul de 800 de grame, nu-i afla cu magnet la tas. Îi surprindea cu ocaua…

Pînă şi preşedintele-jucător de azi recunoaşte că în trecut s-a întîlnit, în dese rînduri, cu Johnny. Johnny Walker. Aşa erau vremurile.

Iară noi, noi, epigonii, ce facem? Îl punem la zid pe Adi?

O grenadă i-a luat mîna dreaptă, în care ţinea pistolul. N-a plîns mult. A trecut arma în stînga şi a luat ţinta la ochi. Aur la două JO. Takacs Karoly, primul paralimpic medaliat la Olimpiada celor fără dizabilităţi

”Cînd se putea zări deja armata turcă, numitul Miguel de Cervantes se simţea rău şi avea febră, iar numitul căpitan…şi mulţi alţi prieteni i-au spus că dacă e bolnav să se ducă în camera sa de pe galeră…dar numitul Miguel de Cervantes a răspuns că ce s-ar spune despre el, şi că nu asta ar trebui să facă, ci că preferă să moară luptînd pentru Dumnezeu…Şi s-a luptat plin de curaj cu numiţii turci în numita bătălie…Din acea luptă a ieşit rănit de către două săgeţi, în piept şi în mînă, rămînînd ciung…”

Da…Povestioara asta scurtă, despre tatăl lui Don Quijote, ”Ciungul de la Lepanto”, ţi-o istorisea aproape mecanic, dar cu plăcere. ”Adică dacă el a putut, eu de ce nu…?” Stătea pe un pat de spital din Budapesta. Pe tăbliţă scria ”Takacs Karoly, 28 de ani”. Nu mai avea mîna dreaptă. Se afla în exerciţiu cînd o grenadă a explodat…Atît îşi mai aducea aminte. Apoi, miros de cloroform.

N-a avut voie pentru că nu era ofiţer!
Se pregătise asiduu pentru Olimpiada de la Berlin. Venea toată lumea bună a trăgătorilor cu pistolul. Dar vestea aproape că îl doborîse. Era sergent în armata ungară, ori la astfel de competiţii erau acceptaţi numai ofiţerii. Şi cît muncise! Punea mîna dreaptă spre ţintă şi nu se gîndea decît la un stadion plin. N-a fost să fie!

Regula se scosese. Între timp avea voie. Dar cine se mai gîndea la sport?

A venit tragedia. I-au amputat braţul. A stat o lună printre halate albe. Şapte luni de recuperare. Cu mintea la ”Ciungul de la Lepanto” a început să tragă cu…stînga. Nu nimerea, la început, nimic. Braţul îi obosea repede. Nu avea antrenament. Făcuse un fel de cîrjă, la capăt îi pusese un burete. Pe el sprijinea mîna.”Cervantes a scris o capodoperă cu dreapta, eu nu o mai am, aşa că trebuie să mă descurc cu stînga”, glumea. 10 ani s-a pregătit.

Bănuţul de aur
A apărut într-o zi de august, 1948, la Londra. Costum negru, cămaşă albă, gulere mari, răsfrînte. Lîngă el, argentinianul Carlos Diaz Valiente, marele favorit. Au tras. A ieşit campion olimpic. Voinţa uriaşă îi atîrnase de piept un bănuţ de aur.

S-a perfecţionat. În 1950 a primit o proteză. Peste doi ani, din nou titlul olimpic, după o luptă cu Gicuţă Lichiardopol al nostru. La 46 de ani, la Melbourne, a încercat iar. Obosise, purta ochelari, mîna începuse să-i tremure, reumatism. A terminat pe opt. A zis că e cazul să se retragă, să nu se facă de rîs.

A decedat în 1976, la 66 de ani. Pe mormîntul ”Ciungului de la Londra” tronează cercurile olimpice.

Foto: la 51 de ani, la un ”triunghiular” Polonia – Ungaria - Iugoslavia