Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Cum a devenit din om Superman

„Christopher, dacă batem acum palma, eşti de acord să porţi pe sub costum un altul, unul plin de muşchi?”. „Nu!”, vine răspunsul. „Ei, drăcie, am văzut 200 de actori, am tras de toate vedetele de pe lume şi când ziceam […]

...

Surâsul de schi din Valea Plângerii

Dâmboviţa nu era fată rea, dar, când veneau ploile cele mari, dădea pe-afară. Umfla mahalaua dintre dealul lui Şerban Vodă şi Cărămidarii de Jos, de unde se iţise în viaţă Romica Puceanu, regina muzicii lăutăreşti, şi-acolo, în Grădina Bellului, năştea […]

...

Tată, să nu râdeți de mine!

Ultima oară când m-am uitat la un meci de fotbal cu o echipă românească a fost prin 2006. Atunci alergau pe teren doi băietani, unu’ pe la 25 de ani, Joaquin, la niște spanioli, și altul de vreo 22, la […]

...

Viaţa de după clic

Făcea ceea ce făcuse de mii de ori: prăjina rezemată pe umărul drept, scuturarea talcului din palmă, concentrarea. Pe tânărul din stânga nu-l sesizase. Înainte să-şi facă paşii, omul declanşase. Clic, clic, clic! Ea-şi văzuse de săritură, el, de poză. […]

...

Prima oară şi ultima dată

Îşi amintea, perfect, când „descălecase” într-o sală de sport. O măsuraseră, o cântăriseră. 156 cm şi 40 de kilograme. „Da, nu e greşit nimic, practic eram precum un curcan, niţeluş mai gras”, glumea în 2010. „Cu tot respectul, sunteţi primul […]

...

Surâsul de schi din Valea Plângerii

În 1933, în groapa de gunoi din Balta Cociocului, între Văcăreşti şi Cimitirul Bellu, primarele Dobrescu dă naştere unei staţiuni pentru sporturile de iarnă. Da, Bucureştiul a avut... pârtieee!

Permalink to Surâsul de schi din Valea Plângerii
sâmbătă, 12 mai 2018, 9:32

Dâmboviţa nu era fată rea, dar, când veneau ploile cele mari, dădea pe-afară. Umfla mahalaua dintre dealul lui Şerban Vodă şi Cărămidarii de Jos, de unde se iţise în viaţă Romica Puceanu, regina muzicii lăutăreşti, şi-acolo, în Grădina Bellului, năştea stuf şi-o baltă mare. Era locul Cociocului din Valea Plângerii. Cu timpul, zona devenise o groapă de gunoi.

Acolo coborâse, în vara lui 1932, primarele Bucureştilor, Dem. I. Dobrescu. Specialist în Drept, omul voia a transforma oraşul într-o urbe modernă. Liniase străzi drepte, largi, se opusese mutării capitalei la Braşov, aşa cum cereau unii, iluminase părţile mărginaşe, trăsese canalizare. Când prinse a vorbi, în duhoarea „munţilor”, mulţi nu ştiau ce să creadă. „Nivelăm gunoaiele, le tasăm, apoi lăsăm iarna să-şi facă treaba. Va ninge, iar noi vom avea staţiune de ski!”. Unde? Aici, în mlaştina asta? Printre cei ce jupuiau câinii, printre cei ce aduceau porcii la îngrăşat, printre cei care cercetau cărţile morţilor de tuberculoză, spre a le duce, la vânzare, la anticariat? Aici?

„Ce curăţenie? Noi am trăit veacuri întregi în mizerie!”
În toamnă, locul prinse a musti de muncitori. Dobrescu găsi o carte la el pe birou: „Ce este cu atâta curăţenie, domnule primar, Noi am trăit veacuri întregi în murdărie şi am făcut-o mai bine decât acum, în curăţenie”… Scriseseră cei de prin partea locului, suflete balcanice. La început de noiembrie, staţiunea e gata. Se aşteaptă ninsoarea, care vine la mijloc de Brumar, 1933. „Ilustraţiunea Română” trimite doi oameni acolo: un redactor şi un fotograf. Da, minunea există! Pe fostele dealuri pline de gunoi respiră trei piste: una pentru schiorii începători, alta pentru avansaţi şi cea de săniuţe.

Cititorii de peste 85 de ani vor surâde, cu siguranţă: nu-i cam mult spus „staţiune”? Trei dealuri pline de gunoaie, acoperite de omăt? Dar bucureştenii se bucură: primiseră în dar, de curând, un velodrom, pe care se desfățau vara. Acum aveau ocupaţiune şi iarna. Jean Dedulescu, trimisul special în Valea Plângerii, notează că „unele dintre coborâri ne-au lăsat impresia că ne aflăm în oraşele de munte”. La bază s-au săltat câteva cârciumioare, se bea ţuică, se bea vin fiert. Există iluminat nocturn şi, pentru că marketingul există, deşi n-a lepădat, încă, pamperşii, costul de intrare pe pârtii este acelaşi cu cel al biletului de tramvai, pentru ca lumea să nu se complice.

Instructori de la Sinaia ori Braşov
Neîncrezătorii spun că va fi o distracţie doar de o iarnă. Dem I. Dobrescu e suspendat din funcţie pe 13 noiembrie 1933. Dar oamenii Bucureştiului îl iubesc, ies pe străzi şi-l readuc înapoi. Continuă să se schieze în Valea Plângerii. Şi în 1934, şi-n 1935. În 1936, apar instructorii de schi. De fapt, sunt doar doi, unul de la „Colţea Braşov”, altul de la „Cercul Peleş” din Sinaia, dar important e că iubitorii de sporturi de iarnă pot deprinde câte ceva din magie fără a mai merge în staţiunile de pe Valea Prahovei. În 1936, la Jocurile Olimpice de Iarnă de la Garmisch-Partenkirchen, îi trimitem pe Irina Timic şi pe fostul fotbalist Alfred Eisenbeisser-Feraru, participant la Cupa Mondială din 1930, iar cei doi ocupă locul 13 la patinaj artistic-perechi, aşa că lumea se apropie şi mai mult de sporturile de sezon.

„Staţiunea” de la poalele Văcăreştilor dăinuie mult, deşi prin 1940 se revine la începuturi şi reapar dealurile de gunoi. Totuşi se schiază, aici, până aproape de 1960. În 1965, arhitectul şi peisagistul Valentin Donose e chemat să „dreagă” locul. Balta Cociocului dispare, dispar şi munţii de gunoaie, bazele „pârtiilor”, iar în locul lor răsare Parcul Tineretului.

Dobrescu s-a stins în 1948, după o lungă suferinţă. Dar „nebunia” decanului Baroului Capitalei avea să dăinuiască aproape trei decenii: schi în Bucureşti! z

* Surse: „Ilustraţiunea Română” nr. 5, anul V, 25 ianuarie 1933, „Cronologia Bucureştilor”

Comentarii (4)Adaugă comentariu

constantin (2 comentarii)  •  12 mai 2018, 15:44

Foarte bun articolul! Felicitări!

ovidiu_3003 (93 comentarii)  •  12 mai 2018, 17:57

...de necrezut...

CCC (2 comentarii)  •  12 mai 2018, 20:33

Excelent! Încă existau pe "meleagurile" acestea oameni pasionați, cu voință, încredere și curaj că se poate! Acum avem primar ce vă mâne și "el" în istorie, fără îndoială. Pentru cu totul alte calități decat cele ale primarului interbelic, dar nu mai contează!

independentu (29 comentarii)  •  12 mai 2018, 21:31

bravo catalin, desi am copilarit in zona, nu stiam!

Comentează