Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Un an pe gazonul cu smoală

Final de noiembrie, 1993. „El Molinon” fierbe. „Piticul Atomic” îi pune pe croşetă pe jucătorii de la Real Madrid şi îi înşiră, doi pe faţă, doi pe dos. ÎI persiflează pe „Rafa” Alkorta, apoi pe Manolo Sanchis ori Luis Enrique […]

...

De 22 de ori sus. Pe Acoperiş

De pe Calea Lactee se vede că istă treabă nu-i convine. Şade pe un scaun ce-l frige, cravata îi apasă omuşorul, zeci de becuri îl orbesc mai ceva ca zăpada, două tinerele se chinuie, din cinci în cinci minute, cu […]

...

655 de tururi de pistă cu tacos şi bere

S-a apucat de treabă de mică. La trei ani, stătea sub apă până a ei mamă o trăgea de păr, afară din bazin. De la tata a auzit poveşti cu oameni făcând sport şase ore, fără apă ori mâncare, aşa […]

...

Cei trei care-au salvat Crăciunul

În încăpere intraseră o mână de oameni: ei, cei trei astronauţi, comandatul şi vreo doi scribi. Nu stătuseră mult, treaba era clară: modulul lunar, precum şi cel de comandă şi serviciu, nu aveau să fie gata până în primăvara lui […]

...

Pantera din „Pantera Roz”

1988. „Click”! şi poza „bronzului” de la Europenele de baschet feminin din Bulgaria e trasă. Trupă frumoasă. Olivera Cirkovici, fata de 19 ani şi 1,93 m. Nina Bjedov, viitorul „argint” de la Mondialele de peste doi ani. Danira Nakici, locul […]

...

Surâsul de schi din Valea Plângerii

În 1933, în groapa de gunoi din Balta Cociocului, între Văcăreşti şi Cimitirul Bellu, primarele Dobrescu dă naştere unei staţiuni pentru sporturile de iarnă. Da, Bucureştiul a avut... pârtieee!

Permalink to Surâsul de schi din Valea Plângerii
sâmbătă, 12 mai 2018, 9:32

Dâmboviţa nu era fată rea, dar, când veneau ploile cele mari, dădea pe-afară. Umfla mahalaua dintre dealul lui Şerban Vodă şi Cărămidarii de Jos, de unde se iţise în viaţă Romica Puceanu, regina muzicii lăutăreşti, şi-acolo, în Grădina Bellului, năştea stuf şi-o baltă mare. Era locul Cociocului din Valea Plângerii. Cu timpul, zona devenise o groapă de gunoi.

Acolo coborâse, în vara lui 1932, primarele Bucureştilor, Dem. I. Dobrescu. Specialist în Drept, omul voia a transforma oraşul într-o urbe modernă. Liniase străzi drepte, largi, se opusese mutării capitalei la Braşov, aşa cum cereau unii, iluminase părţile mărginaşe, trăsese canalizare. Când prinse a vorbi, în duhoarea „munţilor”, mulţi nu ştiau ce să creadă. „Nivelăm gunoaiele, le tasăm, apoi lăsăm iarna să-şi facă treaba. Va ninge, iar noi vom avea staţiune de ski!”. Unde? Aici, în mlaştina asta? Printre cei ce jupuiau câinii, printre cei ce aduceau porcii la îngrăşat, printre cei care cercetau cărţile morţilor de tuberculoză, spre a le duce, la vânzare, la anticariat? Aici?

„Ce curăţenie? Noi am trăit veacuri întregi în mizerie!”
În toamnă, locul prinse a musti de muncitori. Dobrescu găsi o carte la el pe birou: „Ce este cu atâta curăţenie, domnule primar, Noi am trăit veacuri întregi în murdărie şi am făcut-o mai bine decât acum, în curăţenie”… Scriseseră cei de prin partea locului, suflete balcanice. La început de noiembrie, staţiunea e gata. Se aşteaptă ninsoarea, care vine la mijloc de Brumar, 1933. „Ilustraţiunea Română” trimite doi oameni acolo: un redactor şi un fotograf. Da, minunea există! Pe fostele dealuri pline de gunoi respiră trei piste: una pentru schiorii începători, alta pentru avansaţi şi cea de săniuţe.

Cititorii de peste 85 de ani vor surâde, cu siguranţă: nu-i cam mult spus „staţiune”? Trei dealuri pline de gunoaie, acoperite de omăt? Dar bucureştenii se bucură: primiseră în dar, de curând, un velodrom, pe care se desfățau vara. Acum aveau ocupaţiune şi iarna. Jean Dedulescu, trimisul special în Valea Plângerii, notează că „unele dintre coborâri ne-au lăsat impresia că ne aflăm în oraşele de munte”. La bază s-au săltat câteva cârciumioare, se bea ţuică, se bea vin fiert. Există iluminat nocturn şi, pentru că marketingul există, deşi n-a lepădat, încă, pamperşii, costul de intrare pe pârtii este acelaşi cu cel al biletului de tramvai, pentru ca lumea să nu se complice.

Instructori de la Sinaia ori Braşov
Neîncrezătorii spun că va fi o distracţie doar de o iarnă. Dem I. Dobrescu e suspendat din funcţie pe 13 noiembrie 1933. Dar oamenii Bucureştiului îl iubesc, ies pe străzi şi-l readuc înapoi. Continuă să se schieze în Valea Plângerii. Şi în 1934, şi-n 1935. În 1936, apar instructorii de schi. De fapt, sunt doar doi, unul de la „Colţea Braşov”, altul de la „Cercul Peleş” din Sinaia, dar important e că iubitorii de sporturi de iarnă pot deprinde câte ceva din magie fără a mai merge în staţiunile de pe Valea Prahovei. În 1936, la Jocurile Olimpice de Iarnă de la Garmisch-Partenkirchen, îi trimitem pe Irina Timic şi pe fostul fotbalist Alfred Eisenbeisser-Feraru, participant la Cupa Mondială din 1930, iar cei doi ocupă locul 13 la patinaj artistic-perechi, aşa că lumea se apropie şi mai mult de sporturile de sezon.

„Staţiunea” de la poalele Văcăreştilor dăinuie mult, deşi prin 1940 se revine la începuturi şi reapar dealurile de gunoi. Totuşi se schiază, aici, până aproape de 1960. În 1965, arhitectul şi peisagistul Valentin Donose e chemat să „dreagă” locul. Balta Cociocului dispare, dispar şi munţii de gunoaie, bazele „pârtiilor”, iar în locul lor răsare Parcul Tineretului.

Dobrescu s-a stins în 1948, după o lungă suferinţă. Dar „nebunia” decanului Baroului Capitalei avea să dăinuiască aproape trei decenii: schi în Bucureşti! z

* Surse: „Ilustraţiunea Română” nr. 5, anul V, 25 ianuarie 1933, „Cronologia Bucureştilor”

Comentarii (4)Adaugă comentariu

constantin (10 comentarii)  •  12 mai 2018, 15:44

Foarte bun articolul! Felicitări!

ovidiu_3003 (105 comentarii)  •  12 mai 2018, 17:57

...de necrezut...

CCC (2 comentarii)  •  12 mai 2018, 20:33

Excelent! Încă existau pe "meleagurile" acestea oameni pasionați, cu voință, încredere și curaj că se poate! Acum avem primar ce vă mâne și "el" în istorie, fără îndoială. Pentru cu totul alte calități decat cele ale primarului interbelic, dar nu mai contează!

independentu (30 comentarii)  •  12 mai 2018, 21:31

bravo catalin, desi am copilarit in zona, nu stiam!

Comentează