Doamna Ghica şi „Călugărul” îmblânzit

Cu doi ani înainte ca un bărbat să taie, oficial, panglica inaugurării Vârfului Mönch din Alpi, Elena, din neamul marilor Ghica, scoate un steag pe care scrie, cu aur, ”VALACHIA” şi-l înfige la 4.105 metri

Îi era sete. O sete groaznică. Sete de apă, de apă de izvor. Gândi că e o ironie, să te găseşti înconjurat de un infinit de zăpadă, iar tu să ai buzele lipite. Se aplecă după un bulgăre când simţi cum un firişor de sânge îi pleacă din nas. Îi curmă drumul cu limba. Acolo, jos, printre muritori, după un asemenea gest, ar fi căutat o groapă în care să se ascundă. Aici, sus, la 4.000 de metri, aproape de zei, lucrurile stăteau altfel.

Ruşinea pierise. Jean Almer, unul dintre cei patru ghizi, o văzuse. Glăsui în franceză: „Madame, vom face contra voinţei Dumneavoastră. Vom renunţa la escaladarea vârfului!”. Nu-l lăsase să-şi ducă la bun sfârşit vorba. „Domnul meu, domnii mei, nu putem trece peste aceste dificultăţi? Uite, «Călugărul» e aici, în faţa noastră! Vă daţi bătuţi? Fie! Continuu singură!”. Avalanşele curgeau de-a stânga şi de-a dreapta, viscolul bătea cu putere. Cine erai tu, fiinţa lui Dumnezeu?

Fiică de Mare Ban, traducătoare de „Iliada”
Elena Ghica era fiica lui Mihalache, Mare Ban şi Vornic din Lăuntru, fondatorul Muzeului Naţional din Bucuresci. Familie celebră, cu rădăcini adânci pe iste meleaguri. Se născuse geniu: la patru ani alerga pe cărările dintre rândurile scrise în greaca veche, în cea modernă, pre limba lui Voltaire, Goethe ori Shakespeare. Se lipise de o „Iliada” şi o tradusese. Avea profesori de scrimă, de înot, de echitaţiune. Zămislea poezii, ducea luptă baionetă la baionetă cu matematicile.

Se luase cu Aleksandr Kolţov-Masalski, rus, ofiţer de pe la 15 ani. Iubirea se rupsese. Ea, Elena, poposise în Elveţia. Dăduse veste că vrea să se ia la trântă cu „Călugărul”, cu Vârful Mönch din Alpii Bernezi. 1.70 contra 4.105 metri!

La acea vreme, alpinistele erau rare. Maria Paradis, cea care la 1808 culcase „Mont Blanc”-ul. Apoi Henriette d’Angeville, pe la 1838, şi cam asta era tot… Poseda pantaloni de lână, groşi, cu dungi albe şi negre, apoi un fel de haină lungă, ce-i trecea peste genunchi şi o cam încurca la mers, pălărie rotundă, de fetru, cizme largi. Prietenii voiră să o sparie. La hotelul „Aigle” din Grindelwald, unde trăsese, veneau cu tot felul de hârtii ce povesteau despre grozăvii: oameni pierduţi prin hăuri, degerături, legende cu dispăruţi. În van.

Pe 8 iunie 1855 a plecat în urcuş. Ea, patru ghizi, patru ajutoare. Furtună. Noaptea, Aeolus s-a dus, şi el, la odihnă. Pe 9, soare puternic. Elena avea ochelari albăstriţi. Au obosit. Au făcut mas. Au fiert ienupăr, au băut ceai. Pe 10, pe la şase seara, au zis să doarmă. Fata de 27 de ani nu putea. Ştia că orele astrale sunt aproape.

A murit departe de casă
Aerul se rarefia. Puterile o părăseau. Avea vedenii. La 10:00, Almer i-a spus că e cazul să renunţe. La 10:05, plecau, pentru alte cinci ore, în zigzag, să doboare „Călugărul”. Pe la trei şi-un pic, nouă temerari sunt în vârf, la 4.105 metri altitudine. Printre ei, şi o femeie. Care se pune în genunchi, face cruce şi scoate un steag galben-albastru. Îl înfige în zăpadă şi-l lasă să danseze, liber, în vânt. Cu litere de aur a scris „VALACHIA”. Numele ţării sale.

Unii spun că dacă s-ar săpa, s-ar afla că Elena Ghica a fost prima care a cucerit Mönch-ul. Oficial, Christian Almer a făcut-o, în 1857. Apoi a plecat spre Mont Blanc, Everestul Bătrânei Europe… A continuat să scrie, să picteze, să tragă cu arma. A semnat cu Dora d’Istria. „Dor” e românesc, intraductibil, „Istria” e Dunărea-tracică.

Patria n-a mai vrut-o. Atena a făcut-o Cetăţean de Onoare, Ravenna a chemat-o la 600 de ani de la naşterea lui Dante. S-a stins la Florenţa. După incinerare, se odihneşte în cimitirul „Trespiano”. I-au deschis testamentul. Plecată de mai bine de 30 de ani din patrie, lăsase averea Eforiei Spitalelor din Bucureşti, mai exact Sfântului Pantelimon. Un strămoş, domnitorul Grigore al II-lea Ghica, săltase lăcaşul, pe la 1735…

Ea e DOAMNA GHICA de azi.

* Sursa: „Hronic pe Glob”, Valentin Borda, 1983