Majestatea Sa, Cerul

Regele Mihai I a iubit avioanele. A ţinut o evidenţă strictă a orelor de zbor, 955 şi 55 de minute, din 1934 până în 1960. 50 de aparate distincte, plus elicoptere

„Mihai, trebuie să înţelegi că nu mai poţi zbura, eşti băiat mare de acum, pricepi. Dacă e vorba de ceva oficial, să zicem, dar aşa, de agrement, exclus! Ştiu că iubeşti avionul, însă statutul tău nu-ţi mai permite, da?”. Depeşa-i de la Elena, Regina-Mamă. Din ochii băiatului de 12 ani plecă, pe aripile obrajilor, câteva lacrimi.

Primăvara lui 1934, Castelul Foişor, abia refăcut după incendiu. Carol al II-lea se joacă, de ani buni, de-a Regalitatea. După ce a domnit din 1927 în 1930, Mihai a primit titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia”. Noua sa poziţie îl îngrădeşte, aghiotanţii trimit vorbă reginei exilate la Florenţa să-l sfătuiască să rămână, la propriu, cu picioarele pe pământ. Ştiu că deşi e departe, o iubeşte până la infinit şi o ascultă.

„Vinovat” de dragostea pentru avioane a Majestăţii Sale era Traian Burduloiu. Luptase în Primul Război Mondial în Grupul 1 Aero, apoi, în 1931, împreună cu alţi aşi ai aerului – Radu Beller ori George Valentin Bibescu – „legase” un raid Paris – Calcutta. Îl suise pe Mihai într-un „Fokker”, plecaseră de la Bucureşti la Ploieşti. Dar zborurile de plăcere se terminaseră. Regele avea să se mai urce în avion doar în câteva ocazii, între 1941 şi 1942, pentru a merge pe front.

„TIM”, cel mai bun team
Într-o zi, Traian Udrischi, cel care, peste ani, va deveni pilotul oficial al Casei Regale, văzându-l tot mai supărat, a decis să-l înveţe cum stă treaba la manşă. L-a luat la baza aeriană de la Popeşti-Leordeni. Zeci, sute de ore de „clandestinitate”, pentru că lumea nu trebuia să afle. La un moment dat, Regele a rămas sigur în cockpit. A primit permisiunea de a decola, a dat două ture, apoi a aterizat. Abia atunci a văzut că în avion fuseseră 20 de soldaţi. „Erau foarte sensibile. Cu o greutate proprie de cinci tone, se mişcau total diferit când se aflau persoane la bord ori când aceastea se mişcau pe coridor”, avea să-şi aducă aminte, peste ani, Majestatea Sa.

Primul avion cumpărat era un „Klem KL 35”. Achiziţionat pe 23 septembrie 1943. Comandă simplă. Îi plăcea să meargă de la Bucureşti la Săvârşin, unde ateriza la Vărădia de Mureş, direct pe câmp, pe iarbă. Când aflau că vine Regele, oamenii adunau de pe acolo oile şi se puneau pe margine, să privească. Îl inscripţionase „TIM” – Traian, Ioaniţiu (secretarul său particular) şi Mihai. Rămas în ţară la plecarea în exil, în noaptea de 3 spre 4 ianuarie 1948.

Povața pe care n-a uitat-o
Al doilea era un aparat american, un „Beechraft”, model 18. Atingea 400 km/h. Doi piloţi, şapte pasageri. Cu el avea să zbore Majestatea Sa la nunta Regiei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, în noiembrie 1947, o bună bucată din drum Mihai aflându-se la comenzi. Şi tot cu el avea să evadeze, în 1948, împreună cu familia, Traian Udrischi. L-a pilotat până la München, apoi până la Geneva. Aici i l-a prezentat suveranului: „Regele meu, l-am adus în bune condiţiuni”, a spus el. Din cauza problemelor financiare, avea să fie vândut în 1950.

De-alungul anilor, Regele ţinea o evidenţă exactă a orelor de zbor. Până la 31 august 1960 aduna 955 de ore şi 55 de minute, pe 50 de avioane diferite!

După exil, Majestatea Sa a continuat să zboare în SUA, pentru compania „Learjet”. La un moment dat, s-a găsit cu un pilot cu 30.000 de ore la bord. Mihai a făcut o reverenţă, se afla lângă o somitate. Yankeul i-a răspuns: „Nu-mi pasă de numărul de ore de zbor, tot ceea ce vreau este ca avionul să mă ducă acasă!”. A fost povaţa pe care Mihai a notat-o în caietul special şi pe care a respectat-o toată viaţa.

* Sursă şi credit foto: „Maşinile Regelui”, Principele Radu al României