Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Iarna e fix ca vara!

Luneca pe schiuri de la şapte ani. Sus, la Păltiniş. La 12 intrase, deja, la concursuri. Erau zile când cobora în Sibiul natal chiar de acolo, din cea mai veche staţiune montană de la noi. L-au aflat, l-au chemat la […]

...

De la 63-0 la 63-1. 36 de ani în trei secunde

Îl ştiau de ceva vreme pe Vladimir, dar niciodată nu-l văzuseră aşa cu tupeu. 11 inşi, mai marii baschetului din URSS, stăteau pe scaune şi-l priveau înmărmuriţi. „Tovarăşi, dacă vreţi să accept funcţia, vă spun că o accept, dar numai […]

...

Când 7 mai a fost 7 septembrie

Mucurile îngheaţă, terenu-i greu. Pe hârtie, stadionul poate primi 1.000 de oameni, dar în tribune şi pe margini sunt 6.000 de suflete. Victoria, echipa Tecuciului, oraşul lui Calistrat Hogaş, are meci, în 16-imile Cupei României, cu cei de la Corvinul […]

...

De Marcos de Oscar

„Ochi de peruzea” face semnul. E momentul în care trebuie să-şi desfacă picioarele, ca să treacă cel mic printre. Puştiulică râde, e fericit. Tipul de 1,80 duce un deget spre buze, pentru ca Beñat, în bucuria lui, să nu-i trezească […]

...

„Biciclim de 70 de ani!”

Sunt unşi numai cu ceară de poante. „Uite, vezi bicicleta de afară? Pe ea pedalează 179 de ani. Hai să rotunjim la 180! 180 în numai doi oameni, patru pedale şi două roţi!”. Nu-i poveste. Sau e? Şezi la un […]

...

Viaţa de după ultimul gong

Acum un an, Ruben Nieto boxa pentru titlul mondial. Azi împarte peşte congelat şi schimbă pamperşi. Între cele două borne stă un hematom cerebral

Permalink to Viaţa de după ultimul gong
sâmbătă, 2 decembrie 2017, 10:38

Se simţea, aşa, precum o minge din burete, în care toţi dau şi ea, sărmana, tot încasează! „De unde naiba avea forţa asta, de unde găsise braţele aşa de lungi?”. Cu coada ochiului privea spre al său antrenor, Luis „Curaj” Muñoz. Îl vedea cum e gata să arunce prosopul! Dios mio, de pe 13 martie 2010, atunci când debutase, ca profesionist, la semiuşoară, nu mai trăise asta! Prinse a urla „Să nu faci asta, să nu-l arunci!”, chiar dacă asupra sa ploua cu pumni. „Să nu-l arunci!”. Începuse să-l doară capul, ceva nu era în regulă. Sufla sudoarea ce-i picura de pe nas şi îşi zicea că va fi bine, că se va termina cum trebuie. Finalmente, gongul.

După 47 de minute, el, spaniolul Ruben Nieto, ultimul mare pugilist pe care-l dăduse patria lui Cervantes, termina la egalitate, 114-114, cu venezueleanul Ernesto… España, pentru titlul intercontinental, versiunea IBF.15 noiembrie 2016.

De la sac la biberon
Peste fix un an, în bucătărie, Ruben încălzeşte un biberon cu lapte artificial. „Ce să-i fac, e puturoasă, nu vrea sân”, glumeşte în timp ce o priveşte pe Irene, fiica sa de nici o lună de zile. Aruncă un ochi şi pe ceas. În fix o oră pleacă la muncă. E şofer pe o maşină ce distribuie peşte congelat.

Povestea nu-i diferită faţă de cele „tradiţionale”. Doar că are un final fericit, pentru că Ruben a ştiut unde să spună „Stop!”, obligat şi de antrenor.

Fusese bun, calităţi multe. În 2013 era, deja, campion al Spaniei. Doi ani mai târziu, domina Europa. Supărat pe cum îl trataseră cei de la EBU, aunţa că trage direct către titlul mondial, versiunea IBF. „Egalul” din 2016 îl costase scump. Simţea cum nişte cristale i se sparg în cap, cum cineva, cu un cui, îl râcâie niţeluş deasupra ochilor. Hematom urât. „O lună de zile, 24 de ore din 24, am suferit. Dureri insuportabile”. Are însă puterea să şi glumească.

„Chiar mă gândeam să scriu o carte: Viaţa cu jaluzelele trase!”. Nu suporta lumina, nu mai suporta pe nimeni. El, cel care făcea o oră şi jumătate dus, o oră şi jumătate întors pentru a se antrena, el, care-şi lua fiica mai mare lângă ring, el, care mai avusese o leziune cerebrală, să se sperie? Atunci Luis, profesorul, s-a pus în faţa sa. „Ruben, până aici am ajuns. Suferi, nu vreau să ai probleme şi mai mari! Tot ceea ce aveam de câştigat am câştigat. Trebuie să ne oprim!”. N-a vrut să audă. Atunci, „Curaj” i-a dat decisiva: „Eşti ca un alpinist faimos. Ai cucerit vârfuri frumoase, dar acum e cazul să cobori. Dacă nu, muntele să ştii că-şi ia jertfa”…

„Mă dor durerile tale”
S-a oprit. Pe 18 noiembrie 2016 a făcut anunţul oficial. Spania întreagă s-a mirat. Îl ştia, vorba lui Luis, acolo, sus, îl dorea şi mai sus. Fiica mai mare îi văzuse, pe ascuns, câteva lupte. Îi lăsase un bilet, mic: „Mă dor durerile tale”.

Apoi, ca într-un film din perioada de aur a Hollywoodului, eroul, miticul sportiv, a trebuit să se întoarcă la cele lumeşti. Azi împarte pui şi peşti congelaţi. Nu-i este ruşine. Când descarcă, unii-l mai recunosc. Vor o fotografie cu un campion. Lasă lăzile jos, trage cadrul, vorbeşte cu ei. Unii îi spun că mergeau la meciurile sale. E mândru. Iar glumeşte. „Gheaţă ceream şi atunci, gheaţă am şi acum!”. Se întoarce acasă, unde Irene se linişteşte numai când e legănată de braţele care, cu un an înainte, luptau pentru titluri intercontinentale.

Un semn că viaţa poate începe şi după ce pică ultimul gong.

* Sursa: El Mundo

Comentarii (5)Adaugă comentariu

venerus (8 comentarii)  •  2 decembrie 2017, 11:24

„Mă dor durerile tale”…….fără alte cuvinte…

ovidiu_3003 (105 comentarii)  •  2 decembrie 2017, 11:26

…boxul…nobila arta …

Tibisor (63 comentarii)  •  2 decembrie 2017, 15:01

Mda … important e finalul frumos !

criticul (40 comentarii)  •  2 decembrie 2017, 15:22

Superb articol!

FMP (1 comentarii)  •  3 decembrie 2017, 20:43

Fondul putin miscat, dar frumos.

Comentează