Undeva, cândva
La distanţă de peste 25 de ani, un jurnalist suedez i-a găsit pe cei trei puşti dintr-o imagine fabuloasă, ca o reverenţă făcută în faţa memoriei fotografului decedat
„Îmi privesc fotografiile vechi. Băieţaş, ce vrei de la mine? Şi pentru ce porţi chipul şi numele meu?”
George Călinescu
Anders Bengtsson era un puştiulică fiert pe fotbal când pătrunsese, întâia oară, în redacţia revistei suedeze „Offside”. Acolo, pe un perete, odihneau mai multe imagini. Un Maracana plin de nu aveai unde să arunci un ac, un Schmeichel scoţând coana vulpe din poartă, la Euro ‘92. Dar doar poza aceea i se lipise de memorie. Era non-acţiune.
Doi puşti dintr-o echipă se bucurau, în timp ce un al treilea, mai grăsuţ, pesemne adversar, trecea, plângând, prin faţa lor. Făcuse o obsesie pentru ea. Până când fotograful nu l-a scos la o bere, nu s-a potolit. Peter Widing o trăsese. Iulie 1990, „Gothia Cup”, competiţie juvenilă. 937 de echipe din 42 de ţări. Pe atunci avea vreo 22 de ani, trebăluia pe la un ziar generalist. Îl trimiseseră acolo. Declanşase la momentul potrivit. Antiteza perfectă: bucurie – tristeţe.
Apoi…
Apoi, într-o zi, pe 20 mai 2016, Peter, supărat pe viaţă, decisese să şi-o ia. De multe ori Anders îi spusese că ar vrea să ştie ce se alesese de cei trei micuţi fotbalişti. Însă mereu era luat cu altele. Acolo, la mormânt, a făcut o promisiune.
Cei mici deveniseră cei mari
A început să caute. Siglele victorioşilor păreau de la Bele IK. Trupa fuzionase prin 2001 cu Barkaby IF, acum era Bele Barkaby, undeva prin apropiere de Stockholm. A trimis la organizatori un mail. Fără răspuns. A căutat în ziarele vremii. Fuseseră sute de meciuri! A înălţat un mail la BB. A primit răspuns a doua zi. Hakan, un angajat semilunez, ştia tot.
Pe Mattias Dixner, unul dintre bucuroşi, l-a găsit repede. „Jucam fotbal pentru că toţi prietenii mei o făceau. De plăcere”. Acum, la 39 de ani, surâdea când îşi aducea aminte. Tată de două fete. Mai obosise mingea pe la Lökringen OIilers, amatori, apoi Formula 1 i se păruse mai interesantă.
Markus Gellner jucase până pe la AIK. Apoi, o radiografie banală îi arătase nişte oase crescute aiurea. Se oprise. A zis că revine imediat. A stat trei ani. „Am pierdut contactul cu fotbalul”. S-a apucat de atletism. Nivel profi. S-a găsit cu Matilda, viitoarea soţie. Familist. I-a întrebat despre al treilea, despre grăsun. Nu ştiau nimic.
Cavalerul de Malta
Anders n-a capitulat! Din contră. A sunat, din nou, la organizatori. „În perioada aceea veneau multe echipe din Malta. Toate coordonate de un tip super, Edgar Tonna. Încearcă acolo!”. A încercat! Degeaba. Un email. Atât. Fără facebook, fără număr de telefon. Peste o săptămână, un porumbel călător i-a lăsat o depeşă în căsuţa electronică. „Salut, m-am informat. Tipul e Kevin Fenech. A jucat pentru Naxxar Lions. Voi l-aţi poreclit Paul Gascoigne, pentru că avea driblingul său! Succes!”. Edgar răspunsese.
Peste două zile era în Malta. La 39 de ani tipul arăta bine. A privit poza, a început a râde. „Ce plinuţ eram! Ce plinuţ, gras de tot! Ăsta-s eu? Ştii ce e tare? Fii atent: bătuserăm cu 3-1, dar eram supărat că luaserăm gol. Ei pierduseră, dar se bucurau că turneul se terminase, plecau în vacanţă. Ce vrei, copii. Paradox, nu, dacă te uiţi la fotografie? Doamne, ce cadru! La înfrângeri făceam urât de tot. Jeleam aşa de tare, că după un meci un bunic suedez, de milă, m-a luat de mână şi m-a dus la o îngheţată, poate mi-o trece!”.
Au vorbit despre multe. Despre fotbal, despre cum trece timpul şi despre copiii lor. Apoi, la final, au băut un pahar de vin. Anders a ridicat ochii spre cer şi-a şoptit, în timp ce buzele se lipeau de licoare: „Widdy, am făcut-o! Ţi-am promis c-o rezolv?”.
În La Valletta soarele zâmbea. Ca atunci, la Göteborg, la „Gothia Cup”.
* Surse: The Guardian / Marca