Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Pantera din „Pantera Roz”

1988. „Click”! şi poza „bronzului” de la Europenele de baschet feminin din Bulgaria e trasă. Trupă frumoasă. Olivera Cirkovici, fata de 19 ani şi 1,93 m. Nina Bjedov, viitorul „argint” de la Mondialele de peste doi ani. Danira Nakici, locul […]

...

Jesus, cel cu ieşiri de înger

„Într-o seară, după cină, se pusese, aşa, cu cei 1,83 metri ai lui, în faţa noastră şi ne zisese, scurt, că a descoperit Paradisul”. Raiul era aproape de sătucul Pechon, la graniţa dintre Cantabria şi Asturias, Spania. Plaja Amio. „Adăugase […]

...

Compozitorul înălţimilor

„Mă Ionele, mă băiatule, gata, ajunge, mori pe aici şi rămâne ţărişoara asta fără o minte luminată!”. În mijlocul terenului, un tânăr, aşa, pe la un 30 şi niţeluş de ani, oboseşte o minge, alături de câţiva ciraci. E chiar […]

...

Fotbal+încă ceva

Cu stânga ţine poza, cu arătătorul de la dreapta ţintuieşte personajul. „Ăsta-s eu, zugrav. Într-o seară, tipul pentru care lucram a venit şi ne-a zis că are de dat gata o piscină, cu gresie, cu faianţă, cu vopsit nişte vestiare. […]

...

Ce fotbalul uneşte, cine poate dezbina?

Când cei de la QPR îi deteră vestea că tre’ să vie tras la ţol festiv la meciul cu Brentford, John Wild nu se arătase surprins. Gândise că se retrage vreun băiat ori e o lansare de card, ceva. Habar […]

...

Undeva, cândva

La distanţă de peste 25 de ani, un jurnalist suedez i-a găsit pe cei trei puşti dintr-o imagine fabuloasă, ca o reverenţă făcută în faţa memoriei fotografului decedat

Permalink to Undeva, cândva
sâmbătă, 25 noiembrie 2017, 10:03

„Îmi privesc fotografiile vechi. Băieţaş, ce vrei de la mine? Şi pentru ce porţi chipul şi numele meu?”
George Călinescu

Anders Bengtsson era un puştiulică fiert pe fotbal când pătrunsese, întâia oară, în redacţia revistei suedeze „Offside”. Acolo, pe un perete, odihneau mai multe imagini. Un Maracana plin de nu aveai unde să arunci un ac, un Schmeichel scoţând coana vulpe din poartă, la Euro ‘92. Dar doar poza aceea i se lipise de memorie. Era non-acţiune.

Doi puşti dintr-o echipă se bucurau, în timp ce un al treilea, mai grăsuţ, pesemne adversar, trecea, plângând, prin faţa lor. Făcuse o obsesie pentru ea. Până când fotograful nu l-a scos la o bere, nu s-a potolit. Peter Widing o trăsese. Iulie 1990, „Gothia Cup”, competiţie juvenilă. 937 de echipe din 42 de ţări. Pe atunci avea vreo 22 de ani, trebăluia pe la un ziar generalist. Îl trimiseseră acolo. Declanşase la momentul potrivit. Antiteza perfectă: bucurie – tristeţe.

Apoi…

Apoi, într-o zi, pe 20 mai 2016, Peter, supărat pe viaţă, decisese să şi-o ia. De multe ori Anders îi spusese că ar vrea să ştie ce se alesese de cei trei micuţi fotbalişti. Însă mereu era luat cu altele. Acolo, la mormânt, a făcut o promisiune.

Cei mici deveniseră cei mari
A început să caute. Siglele victorioşilor păreau de la Bele IK. Trupa fuzionase prin 2001 cu Barkaby IF, acum era Bele Barkaby, undeva prin apropiere de Stockholm. A trimis la organizatori un mail. Fără răspuns. A căutat în ziarele vremii. Fuseseră sute de meciuri! A înălţat un mail la BB. A primit răspuns a doua zi. Hakan, un angajat semilunez, ştia tot.

Pe Mattias Dixner, unul dintre bucuroşi, l-a găsit repede. „Jucam fotbal pentru că toţi prietenii mei o făceau. De plăcere”. Acum, la 39 de ani, surâdea când îşi aducea aminte. Tată de două fete. Mai obosise mingea pe la Lökringen OIilers, amatori, apoi Formula 1 i se păruse mai interesantă.

Markus Gellner jucase până pe la AIK. Apoi, o radiografie banală îi arătase nişte oase crescute aiurea. Se oprise. A zis că revine imediat. A stat trei ani. „Am pierdut contactul cu fotbalul”. S-a apucat de atletism. Nivel profi. S-a găsit cu Matilda, viitoarea soţie. Familist. I-a întrebat despre al treilea, despre grăsun. Nu ştiau nimic.

Cavalerul de Malta
Anders n-a capitulat! Din contră. A sunat, din nou, la organizatori. „În perioada aceea veneau multe echipe din Malta. Toate coordonate de un tip super, Edgar Tonna. Încearcă acolo!”. A încercat! Degeaba. Un email. Atât. Fără facebook, fără număr de telefon. Peste o săptămână, un porumbel călător i-a lăsat o depeşă în căsuţa electronică. „Salut, m-am informat. Tipul e Kevin Fenech. A jucat pentru Naxxar Lions. Voi l-aţi poreclit Paul Gascoigne, pentru că avea driblingul său! Succes!”. Edgar răspunsese.

Peste două zile era în Malta. La 39 de ani tipul arăta bine. A privit poza, a început a râde. „Ce plinuţ eram! Ce plinuţ, gras de tot! Ăsta-s eu? Ştii ce e tare? Fii atent: bătuserăm cu 3-1, dar eram supărat că luaserăm gol. Ei pierduseră, dar se bucurau că turneul se terminase, plecau în vacanţă. Ce vrei, copii. Paradox, nu, dacă te uiţi la fotografie? Doamne, ce cadru! La înfrângeri făceam urât de tot. Jeleam aşa de tare, că după un meci un bunic suedez, de milă, m-a luat de mână şi m-a dus la o îngheţată, poate mi-o trece!”.

Au vorbit despre multe. Despre fotbal, despre cum trece timpul şi despre copiii lor. Apoi, la final, au băut un pahar de vin. Anders a ridicat ochii spre cer şi-a şoptit, în timp ce buzele se lipeau de licoare: „Widdy, am făcut-o! Ţi-am promis c-o rezolv?”.

În La Valletta soarele zâmbea. Ca atunci, la Göteborg, la „Gothia Cup”.

* Surse: The Guardian / Marca

Comentarii (10)Adaugă comentariu

geo (1 comentarii)  •  25 noiembrie 2017, 11:59

Bine mai Cataline !!

venerus (8 comentarii)  •  25 noiembrie 2017, 12:21

Foarte frumos! Nostalgic.....

Mircea (12 comentarii)  •  25 noiembrie 2017, 13:30

super articolul...:) Nostalgie citita cu placere si cu un zambet pe buze... te pune pe ganduri...

Mircea (12 comentarii)  •  25 noiembrie 2017, 13:34

Ceea ce este placut in articolele lui Oprisan este ca toate iti dau o doza de optimism, ceva pozitiv; iti dai seama care este adevarata baza a sportului. Asta il face deosebit fata de majoritatea editorialistilor care in masa isi etaleaza cinismul.

Tibisor (66 comentarii)  •  25 noiembrie 2017, 14:44

Frumos ...

criticul (40 comentarii)  •  25 noiembrie 2017, 15:34

Superb articol!Da,într-adevăr,Cătălin Oprișan este la ora actuală cel mai bun gazetar sportiv din România,după părerea mea.

ovidiu_3003 (105 comentarii)  •  25 noiembrie 2017, 19:22

...n as fi crezut ca echipa grasului a castigat ...

Lucuta Sabin (1 comentarii)  •  25 noiembrie 2017, 20:11

Super articolul , ca intotdeauna. Numai bine maestre!

Bagheera (2 comentarii)  •  26 noiembrie 2017, 8:25

Cataline, frumos demers... As vrea sa te rog ceva: poti scrie televiziunii ruse sau chiar CIO sa ne dea casetele cu turneul olimpic de handbal: Romania Iugoslavia, Rusia Romania si Rusia Iugoslavia? Eu am incercat la nemti, au raspuns ca nu le au.Iar pe Naum il doare la basca, desi tatal lui a comentat la radio. La tv nu s- au dat.

Cristi (1 comentarii)  •  26 noiembrie 2017, 18:45

Nu stiu daca Hakan ala nu era suedez get beget, doar ca numele I se pronunta „ Hakon“.

Comentează