Cealaltă Olimpiadă

Din 1912 până la Londra, în 1948, artele au avut propriile Jocuri Olimpice, cu sute de mii de vizitatori. Sculpturile, muzica ori picturile s-au duelat, de la egal, amical, cu atleţii

Tipul care şade la pupitru drege niţeluş glasul, îşi tuşinează buzele de marginea unui pahar plin cu apă, cere puţintică linişte, apoi zice: „Dragii mei domni, în urma celor discutate aici trag concluziunea că am acordul dumneavoastră pentru a purcede la drum cu această nouă Olimpiadă, da?”. Se lasă cu aplauze, gata, mai rămâne de semnat firmanul. Mai 1906. Pauză două secunde: undeva s-a strecurat o erată! Primele Jocuri Olimpice moderne au avut loc în 1896, peste 10 ani nu au cum să debuteze altele. Nu, nu-i nicio greşeală!

Domnul pe la 42 de ani, care a vorbit auditoriului, e acelaşi Pierre de Coubertin, omul născut de Anul Nou, părintele olimpismului. Pui pe baron, baronaş şi el la al său rând, a copilărit printre biblioteci, iar lucrul acesta se vede. Pe lângă Olimpiada sportivă vrea să nască una a artelor. A adunat, la Paris, în acea sală, feluriţi maeştri: arhitecţi vestiţi, scriitori de toate genurile, compozitori, pictori, chiar şi sculptori. Le-a vorbit, le-a spus ce are pe suflet. Atletismul e frate cu muzele, muritorii trebuie să înţeleagă acest lucru. Toate operele vor avea ca subiect de plecare sportul. Se vor acorda medalii, vor exista podiumuri! Aşa a apărut Cealaltă Olimpiadă, cea a Artelor, una mai puţin cunoscută, întinsă din 1912, de la Stockholm, vreme de şapte ediţii, până la Londra 1948.

Baronul a scris „Odă Sportului”
Coubertin dă startul. Roma e pregătită pentru 1908, dar italienii au mari probleme cu finanţele. Londra primeşte organizarea în 1907, e prea târziu ca artiştii să mai poată trimite operele lor, aşa că totul se amână pentru 1912. Baronul nu dezarmează, la JO de la Stockholm taie panglica, finalmente. Nordicii sunt reticenţi, Coubertin merge la congrese, vorbeşte despre comuniunea minte-trup, 35 de artişti din toată lumea trimit creaţiile lor. Se acordă primele cinci medalii: sculptură, arhitectură, literatură, muzică şi pictură. Chiar Coubertin, sub pseudonim, participă, ca scriitor, cu „Ode to Sport”…

În Belgia rănită de Primul Război Mondial, la Antwerp, în 1920, prezenţa a redusă, dar la Paris peste patru ani, Jocurile Olimpice ale Artelor explodează. Este pentru prima oară când artiştii înţeleg sensul competiţiei, 193 dintre ei trimiţându-şi lucrările în capitala Franţei. Printre ei e şi ungurul Alfred Hajos, unul dintre cei mai mari înotători de acum 120 de ani. După ce a cucerit medalii în bazin, a trecut în faţa planşelor, devenind un arhitect de seamă. Primea un „argint” pentru planurile unui stadion şi devenea, astfel, unul dintre cei doi oamenii din întreaga istorie cu medalii la cele două olimpiade: cea sportivă şi cea a artelor.

384.000 de vizitatori!
Amsterdamul primeşte, în 1928, peste 1.100 de opere. Acestea sunt expuse în Muzeul Municipal, iar artiştii primesc permisiunea de a-şi vinde lucrările la final. Mişcarea olimpică nu prea „înghite” povestea, dar se merge mai departe. Los Angeles-ul este o reuşită deplină, expoziţiile adunând 384.000 de vizitatori. Berlin, apoi vine al Doilea Război Mondial. Coubertin nu mai este, s-a stins în 1937. Fără el, arta olimpică respiră greu. Londra e ultima ediţie, a şaptea consecutivă, la care se mai expune. Apoi reapar discuţiile: artiştii sunt profesionişti, sportivii, amatori, antiteza contravine principiilor olimpismului.

În 1951 se mai face o ultimă încercare, pentru Helsinki, un an mai târziu. Însă finlandezii zic că e prea târziu, că n-au timp să mai dea o bidinea. E clar! Olimpiada Artelor e moartă. Ultimul cartuş e tras prin 1960, la Roma. Se mai încearcă o expoziţie, însă lumea e interesată doar de recorduri mondiale, nu de pensule ori portative.

* Sursa: Journal of Olympic History