Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Iarna e fix ca vara!

Luneca pe schiuri de la şapte ani. Sus, la Păltiniş. La 12 intrase, deja, la concursuri. Erau zile când cobora în Sibiul natal chiar de acolo, din cea mai veche staţiune montană de la noi. L-au aflat, l-au chemat la […]

...

De la 63-0 la 63-1. 36 de ani în trei secunde

Îl ştiau de ceva vreme pe Vladimir, dar niciodată nu-l văzuseră aşa cu tupeu. 11 inşi, mai marii baschetului din URSS, stăteau pe scaune şi-l priveau înmărmuriţi. „Tovarăşi, dacă vreţi să accept funcţia, vă spun că o accept, dar numai […]

...

Când 7 mai a fost 7 septembrie

Mucurile îngheaţă, terenu-i greu. Pe hârtie, stadionul poate primi 1.000 de oameni, dar în tribune şi pe margini sunt 6.000 de suflete. Victoria, echipa Tecuciului, oraşul lui Calistrat Hogaş, are meci, în 16-imile Cupei României, cu cei de la Corvinul […]

...

De Marcos de Oscar

„Ochi de peruzea” face semnul. E momentul în care trebuie să-şi desfacă picioarele, ca să treacă cel mic printre. Puştiulică râde, e fericit. Tipul de 1,80 duce un deget spre buze, pentru ca Beñat, în bucuria lui, să nu-i trezească […]

...

„Biciclim de 70 de ani!”

Sunt unşi numai cu ceară de poante. „Uite, vezi bicicleta de afară? Pe ea pedalează 179 de ani. Hai să rotunjim la 180! 180 în numai doi oameni, patru pedale şi două roţi!”. Nu-i poveste. Sau e? Şezi la un […]

...

„Am pierdut un rinichi. «Mono» Burgos l-a adus înapoi!”

În 2015, Saul Niguez e grav accidentat. Nu mai suportă durerile, le cere doctorilor să-i scoată organul ce nu-i dă pace. Dar secundul lui Simeone se opune şi-l readuce pe linia de plutire

Permalink to „Am pierdut un rinichi. «Mono» Burgos l-a adus înapoi!”
sâmbătă, 30 septembrie 2017, 9:58

Mingea coboară din stratosferă. Duel Saul Niguez – Papadopoulos, grecul are prim-planul, e mai înalt în săritură, aduce şi cotul cu el. Băiatul lui „Cholo” simte, aşa, ca o pişcătură pe stânga, e prea încins ca să-şi dea seama ce şi cum. Saltă tricoul, pune mâna în zonă, durerea creşte. „Miroase” că ceva nu e OK, dar cum să se plângă? E 2015, „optimile” de finală Champions League, meciul tur, Leverkusen – Atletico Madrid, „BayArena”. Dă să respire, milioane de ace. Vine doctorul, îl ajută să se ridice, dar o drujbă-l lucrează acolo, deasupra elasticului de la şort. „Probabil o uşoară contuzie”, îşi zice. Se fac semne de înlocuire, Raul Garcia îi ia locul. Are doar 21 de ani, organism tânăr, se reface repede. Aşa crede.

Face câţiva paşi pe culoarul dinspre vestiare. Acolo, până să ajungă la duşuri, amețeşte şi vomită. Vomită de şapte ori. Apucă să zică doar că nu-şi mai simte braţele, nici picioarele, apoi zgomot de sirenă şi multe halate albe.

E un taur. Dar unul învins!
Următoarele patru zile le petrece în spital. Cu el rămân tatăl, dar şi medicul lui Atletico. „Stăm aici niţel, se drenează, ne asigurăm că totul e bine şi plecăm spre casă”, aude. În weekend doarme, deja, în patul lui. Însă răul plecase, deja, la drum.

Revine în saloanele acelea de care fuge toată lumea. Este anesteziat pentru un control mai amănunţit. Când e trezit, vede tatăl, la capul patului, plângând. „Hei, ce naiba e asta? Sunt un taur, ştii doar, voi lupta!”, ţipă. Dar nu-i ţipătul lui. Cateterul îl ajută, deşi îl doare. „Ceva ciudat alerga prin mine, nu-mi dădeam seama ce. Urinam sânge”, avea să-şi amintească. Dacă scotea branulele şi toate firele, stop, rinichiul nu mai funcţiona! N-au vrut să-l păcălească: „Copile, există o singură soluţie. O lună joci, apoi, următoarea lună, pauză. Iar joci, iar pauză!”. S-a uitat, lung, la ei. Asta face un fotbalist profesionist?

„Doar nebuniile din cap să i le scoateţi!”
Era distrus! Trecuseră zile bune de la accident, toţi voiau să-l ajute, dar undeva se rupsese ceva. Atunci l-a chemat pe specialist. „Doctore, vreau să mi-l scoţi!”. „Ce să fac?”. „Să-mi scoţi rinichiul paradit. Mai am unul, fac faţă!”. Omul se retrage în biroul său, dă un singur telefon.

„Mono” Burgos, mâna dreaptă a lui „Cholo” Simeone, cu statura sa impozantă, apare la capătul patului. E în trening, vine direct de la antrenament. Vorbeşte. „Băiete, nu scoţi niciun rinichi! Ce e în capul tău? Ştiu că nu ai nici măcar 22 de ani, dar ai luat-o razna?”. „Vreau să joc non-stop, nu din lună în lună”, se aude contraatacul. „Te vei face bine, o să vezi! Cum să stai cu un singur rinichi? Dacă în viaţă dai de alte belele cu cel bun, singurul rămas, ce faci? Te sinucizi? Dom’ doctor, dacă omuleţul ăsta o mai ia pe arătură, mă sunaţi. Singurul lucru pe care trebuie să-l scoateţi din corpul său sunt nebuniile”, tună „Mono”. Omul e dus. Sare la gâtul arbitrilor, suie în tribună, eliminat, poartă ochelari Google, pentru studierea adversarilor, dă declaraţii spumoase, dar are un suflet mare, e „pâinea lui Dumnezeu”.

38 de zile durează calvarul. Apoi medicul lui Atletico vine, într-o dimineaţă, şi-i spune lui Saul că totul funcţionează ca la carte: „Rinichiul tău e apt sută la sută de fotbal”.

Peste doi ani, în februarie 2017, Atleti revine pe „BayArena”. Saul cere voie să lipsească două ore. Se vede cu medicul german care, atunci, avusese grijă de el patru zile. Un tricou şi nişte poze drept mulţumire. Apoi marchează un gol senzaţional. Fuge, aproape plângând, şi sare în braţele lui „Mono” Burgos. „Pierdusem un rinichi, iar el mi l-a adus înapoi”, spune la conferinţă.

Camerele de luat vederi fac „zoom” pe încheietura mâinii unde a apărut un tatuaj. „Forţa nu vine din lupta corpului, ci din puterea sufletului”.

* Sursa: El Grafico

Comentarii (1)Adaugă comentariu

ovidiu_3003 (105 comentarii)  •  4 octombrie 2017, 18:54

...da...forta fie cu tine ...si metafora sa te insoteasca ...

Comentează