12.900 $ + un om au ţinut Barcelona vie

În 1937, Barça se sufocă. Războiul Civil i-a luat jumătate dintre abonaţi, fotbaliştii nu-s plătiţi, clubul moare. Se merge în Mexic şi SUA, se face rost de bani

Din 6 august, de când preşedintele lor, Josep Sunyol, fusese asasinat mişeleşte în primele zile ale Războiului Civil Spaniol ce avea să macine patria lui Cervantes doi ani, opt luni şi 15 zile, se vedeau mai mult prin case conspirative. Se murea pe capete, nimănui nu-i stătea mintea la fotbal. FC Barcelona pierduse, deja, 4.000 de socios în numai câteva luni. În primele zile ale lui 1937 situaţia era neagră. Rossend Clavet fusese un atlet de marcă al clubului catalan, imediat după Primul Război Mondial. La retragere, rămăsese lângă echipa de fotbal, fusese omul bun la toate, secretar tehnic, contabil, secretar general. Acum se înhămase la preşedinţie.

„Fraţilor, e groasă!”, demarase el discuţia. Pe bune? Spania se afla în plină urgie, iar el vorbea despre „probleme”? FC Barcelona avea să moară. „Fanii fie sunt pe front, fie au emigrat în Franţa, fie au murit. Fără cotizaţii nu putem trăi. Nu avem bani de salarii, mă tem că acesta este finalul”. Nu glumea, aproape patru decenii de istorie aveau să fie aruncate la coş.

Salvarea vine de peste Atlantic
În primele zile ale lui februarie, Iborra, portarul, i-a bătut la uşă. „Don Calvet, cu ceva vreme în urmă, pe la noi, pe la echipa de baseball, a jucat un tip, Mas Serrano. A ajuns în Mexic, om de afaceri, bani destui. Am rămas frate cu el. Mi-a scris depeşă de acolo. Ştie că la noi e greu. Ne aşteaptă la câteva meciuri, dacă putem ajunge”.

Asta era! FC Barcelona nu avea cum să moară. Partide, bilete vândute, bani, balon de oxigen.

Irlandezul Patrick O’Donnell e antrenorul. El ştie de unde adună 16 jucători. 15 de la catalani, plus „Tache”, cedat de Sevilla. Se ajunge de cealaltă parte a Atlanticului, după un drum lung şi obositor. Se ancorează în Mexic. Aici e linişte, oamenii iubesc fotbalul. Barça trebuie să joace cinci partide. Atâtea are aranjate. Finalmente, vor fi nouă! Cu America, cu Atlante, cu España, de două ori cu Necaxa, campioana. Pe 18 iulie e ultima partidă la azteci acasă. Se caută bilete de întoarcere, nu se găsesc decât peste vreo 100 de zile, prin Veracruz, apoi New York, Le Havre şi, finalmente, Barcelona! Da, pare greu de crezut, dar astea-s vremurile.

„Soccerul” nu-i prea dezvoltat. Comparaţie. La un meci de fotbal „de-al lor” se adună 18.000 de suflete, la unul european, doar 6.000. Dar e bine şi aşa! Pe 6 septembrie FC Barcelona debutează la „gringos” în sufragerie, contra lui Brooklyn Hispano Soccer Team. 4-2. Apoi dă piept cu o selecţionată de prin părțile acelea. „New York Times” trimite corespondenţi la faţa locului, apar şi primele „fişe tehnice”, sărace, ce-i drept, dar importante pentru întâiul turneu al catalanilor printre yankei.

Money, money, money
Se trage linie, se plătesc salariile, primele, se ajunge la zi. În plus, mai rămân 12.900 de dolari, depozitaţi într-o bancă din Paris. 12.900 de dolari ce salvau o trupă care urma să devină una dintre cele mai galonate din lume, un motor de făcut bani.

Mulţi fotbalişti nu se mai întorc. Ventolra se pierde prin Mexic, Balmaya ori Escola semnează cu francezii de la Sete. Rossend Calvet revine la Barcelona doar cu o duzină de fotbalişti, dar ştie că echipa va supravieţui. Când sediul clubului este bombardat şi avariat, ia trofeele la el acasă, le ascunde în pivniţă. Rămâne 46 de ani angajat. Decedează în 1986, la 90 de ani.

De fiecare dată când se vorbeşte despre faimoasa criză, cei 12.900 de dolari sunt aduşi în discuţie ca „salvatori”. 12.900 plus un om au ţinut pe linia de plutire o trupă ce peste fix 80 de ani primea, numai pentru un jucător, 222.000.000 de euro…

* Sursa: „Omul care a salvat Barcelona”