Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Real Madrid, loc perfect pentru dormit!

„Termină, mă, cu prostiile, cum dracu’ să dorm pe bancă la Real Madrid? Am închis, aşa, puţin, ochii şi toţi s-au apucat să urle că deja sforăiam!”. „Dar cu lipsa de la antrenament cum a fost?”. „Să mor, am crezut […]

...

Ziua-n care Jiul a luat foc

Nea Gică, arbitrul, miroase, la propriu şi la figurat, ceva. E alintat „Grecul”, pentru că s-a născut lângă Olimp, dar s-a stabilit printre mioritici. Sare niţeluş de 1.000 de meciuri conduse la centru, un infinit de experienţă. Curge abia minutul […]

...

Acasă la Roland Garros

Doi mustăcioşi. Doi tineri. Unul pe la un 30, altul, 5-6 ani mai puţin. Sunt „finaliştii”. Miez de iunie 1912, un tăpşan de la marginea Aspernului, lângă Viena. Un miting aviatic mare, cu vreo 40 de concurenţi, cu toată Curtea […]

...

Richard al XII-lea

Scena descrisă se petrece într-un loc cel puţin ciudat. Ştiţi puntea ce coboară de la terminal spre a te duce în avion? La capătul ei e burduful, cel ce face jocţiunea cu uşa păsării de foc. Acolo stă don Florentino […]

...

Maria, ultramaratonista pe sandale

Întâia oară lumea a aflat de ei în 1928. Guvernul mexican decisese să trimită doi atleţi „raramuri” la Olimpiada de la Amsterdam, acolo unde, la atletism, România participa în premieră, să le arate europenilor ce înseamnă meserie pe felia asta. […]

...

Curry şi mama lui Petrovici

În 1992, o doamnă avea grijă de un puşti de patru ani în timp ce tatăl acestuia era pe parchetul NBA-ului. Peste mai bine de două decenii, un tricou de campion zbura din SUA la Zagreb. Ca un fel de ”Mulţumesc!”

Permalink to Curry şi mama lui Petrovici
sâmbătă, 20 mai 2017, 2:54

Vanilla Ice e acolo, aproape de parchet. La pauza finalei All Star va da recital. Niţeluş mai încolo, Michael Bolton, cu imnul SUA. Sunt şi toţi greucenii. „Air” Jordan, Larry Bird, Barkley ori Ewing, „Magic” Johnson, Drexler, Mullin, Malone sau Robinson. Dar până la marele show mai e ceva. Acum toţi sunt concentraţi, acolo, în „Orlando Arena”, pe concursul aruncărilor de trei puncte.

Craig Hodges, de la Chicago Bulls, a venit să-şi apere coroana. John Stockton, toată viaţa sa la Utah Jazz, e prezent. Stop-cadru pe bancă: Dell Curry, reprezentantul lui Charlotte, e în stânga. În centru, Richmond, în dreapta, Dražen Petrovici. Plus un puştiulică care se chinuie să bată „cuba” cu greii.

Are patru ani, dar e „tras” la trening oficial de NBA. Se intitulează Wardell Stephen Curry II şi e piciul lui Dell. De mic a respirat numai între coşuri. Nu lepădase pamperşii când vedeta îi aduna pe ambii – pe el şi pe fratele Seth – şi îi ducea la meciuri. Prinsese curaj şi, în timp ce echipierii lui Hornets se încălzeau, Stephen primise permisiunea de a arunca şi el la coş, spre deliciul spectatorilor. Uneori rămânea chiar acolo, pe banca de rezerve.

Drazen – cel de peste apa cea mare
Prinsese drag de acest Dražen Petrovici. Numele îi suna altfel, Dell îi povestise că venea de undeva de departe, de peste apa cea mare, Atlanticul. Acum se afla la un metru de el. Wow, ce tare! Îi admira frizura ca la carte. Curry, seniorul, aproape că nici nu auzise când fusese anunţat că trebuie să intre în concurs. S-a ridicat, a lepădat hainele, pentru a rămâne doar în echipament, şi atunci şi-a dat seama. Cu cine-l lasă pe ăsta mic? Da, hai că pare de râs, dar chiar nu fusese pregătit. Acasă, la meciurile celor de la Charlotte, toate rubedeniile sunt prin preajmă, dar acum? Trebuie să meargă să tragă, aşa că-l predă croatului. Stephen se pierde puţin, Drazen, la fel, dar alte două mâini, calde, de mamă, îl preiau pe puştiul dezorientat, cu tot cu lacrimile care se aflau, deja, la graniţa dintre ochi şi obraz.

Din al doilea rând de lângă parchet doamna Biserka Petrovici intervenise. Văzuse cum al ei fiu nu ştiuse cum să reacţioneze, sărise ca împinsă de un resort. Curry, seniorul, se apucase, deja, de treabă, Drazen tocmai ce era strigat, ăsta mic cu cine avea să stea? L-a pus pe ai săi genunchi. A vrut să-i spună ceva, însă şi-a dat seama că „americana” ei nu-i suficientă pentru a se face înţeleasă… Dar parcă trebuia să-şi vorbească? Stephen se simţea în siguranţă, Biserka se gândea, deja, la un nepoţel.

Unele gesturi nu se uită niciodată
Craig Hodges învinge. 16 din 30 posibile. Dell revine pe bancă, dar acolo nu-i nici Drazen, nici cel mic. Pentru o secundă, inima i se opreşte! Apoi, dintre scaune, răsare treningul mogâldeţei. Apucă, în vacarmul acela, să spună doar un „Thanks!” doamnei pe care n-o cunoaşte. Asta-i tot!
Ba nu!

Într-o seară, pe când avea cinci ani, Sonya, mama lui Stephen, s-a tras lângă al lui pătuţ. I-a spus că e băiat mare, că va înţelege, cu siguranţă, că baschetbalistul acela tuns frumos, pe care-l îndrăgea, a plecat niţel. „S-a dus acolo, peste apa aceea mare, da?”. Petrovici lăsase un gol imens. Dankendorf, Germania, 7 iunie 1993. Accident de maşină.

Iunie 2015, undeva în Zagreb. O doamnă cochetă primeşte un pachet. În el, un maiou al celor de la Golden State Warriors, cu numărul 30. Plus un text. „Nu voi putea uita, niciodată, acele mâini calde, pe care le simt şi acum. Aş fi onorat dacă acest tricou ar ajunge în Muzeul Dražen Petrovici. Semnat, Stephen Curry”.

Puştiulică crescuse. Prinsese finala NBA, învinsese. După 40 de ani, Golden State făcuse rost de un nou titlu. Cine nu ar păstra un astfel de tricou? Stephen nu promisese nimic mamei jucătorului pe care, cu mulţi ani înainte, îl admirase. Doar simţise că tricoul alb trebuie să se odihnească acolo, în muzeul din Zagreb.

Comentarii (9)Adaugă comentariu

kellusan (2 comentarii)  •  20 mai 2017, 15:36

Stef mereu a fost atent cu astfel de lucruri. In afara ca e un basketbalist cu o imaginatie incredibila, este si un mare sufletist. Acest articol va completa ceea ce ai scris tu despre el https://www.si.com/nba/2016/03/01/golden-state-warriors-stephen-curry-draymond-green-klay-thompson.

FYRY (6 comentarii)  •  20 mai 2017, 16:47

WOW

mihnea (7 comentarii)  •  20 mai 2017, 18:01

Articol frumos rau, desi un pic cam patetic. Mare pacat ca Drazen nu a prins si el un All Star Game. Nu vreau sa gresesc, dar atunci parca nu se primea in AllStarGame decat un singur strain si a fost preferat Detlef Schrempf (un bun aruncator si el, dealtfel)

Tibisor (43 comentarii)  •  20 mai 2017, 19:06

Frumos !

brazvan (27 comentarii)  •  20 mai 2017, 21:20

mihnea are dreptate. câteodată, de fapt mai mereu, pui prea mare accent pe metaforă, în detrimentul fluidității textului.

Bibi (192 comentarii)  •  20 mai 2017, 22:12

Catalin, multumesc !

Antipaste (1 comentarii)  •  20 mai 2017, 23:22

Ce jucator Drazen ...

stefan (2 comentarii)  •  21 mai 2017, 9:37

Articolele lui Catalin Oprisan sunt mereu scrise -si-cu inima. Bravo!

ovidiu_3003 (43 comentarii)  •  21 mai 2017, 19:23

...baschetul american este cel mai frumos sport din lume ...