Treningul rupt în genunchi

Dragan Mance a fost fotbalistul care a patentat ”săniuţa” de după gol. S-a stins înainte de a sufla în a 23-a lumânare, iar pe mormânt i-au pus o statuie cu braţele ridicate. Aşa-l ştia lumea: veşnic bucuros

Când „Piticul” a intrat pe uşă, pe care aproape a spart-o, bătând, cu palma, o ţandără de ziar şi urlând: „Draganeeeee, te duci la Partizan, mă, la schimb cu Santrac, eşti nebun!”, a crezut că-i cutremur. „Piticul” era cel mai bun prieten al său, respirau dimpreună de vreo 18 ani. Se născuseră la două paturi distanţă, în Zemun, acolo unde se stinsese Iancu de Hunedoara, „Atletul cel mai puternic, unic al lui Hristos”, cum îl alintase Papa Calixt al III-lea.

El, Dragan, Dragan Mance, se apucase a mângâia mingea cu băieţii din zonă, la Galenika. La 15 ani era vedetă, la 17 debuta în liga a doua. Se pregătea de majorat când spionii lui Partizan, care stăteau „geană” pe el de vreo şase luni, îşi dăduseră acordul: pe cărarea de dus mergea el, pe cea de întors, la schimb, venea Slobodan Santrac. Atacantul îşi trăise traiul şi-şi mâncase mălaiul, acum se băga la cântecul de lebădă.

Să ne bucurăm, aşadar!
Ploua când l-au aruncat în luptă, la Partizanul cel mare, într-un miez de noiembrie, cu Sarajevo, 1980. 18 ani şi niţeluş. Nu era prea copt, aerul ăsta tare îl cam doborâse, aşa că lustruia, aproape un an, banca. Pe 12 august 1981 a marcat prima oară. I-a prins pe cei de la Radnicki Niš. A luat-o la fugă paralel cu linia de fund, a zărit steagul de la corner şi, acolo, s-a lăsat pe genunchi, din viteză, cu braţele ridicate. Unii jură că a fost pentru prima oară în istorie când un fotbalist s-a bucurat astfel, inaugurând o modă ce avea să devină celebră. Alţii bagă mâna în foc că mai ochiseră aşa ceva prin Anglia…

S-a apucat, serios, de treabă. „Crno-beli” erau niţeluş în secetă, nu mai dăduseră nas în nas cu titlul de campioni de vreo cinci ani. A devenit golgeterul campionatului, le-a adus trofeul. Doamne, ce bucurie!

Au prins Cupa UEFA, au mers pe „Highbury”, pentru întâlnirea cu Queens Park Rangers. A controlat-o cu stângul, şi-a urcat-o pentru dreptul, a pus-o pe tun, azimut – poarta, apoi detonare. Eurosport avea să-l treacă la poziţia a 70-a în topul celor mai frumoase goluri din toate timpurile. S-a dus, iar, pe genunchi, lumea aşa prinse a-l cunoaşte: sârbul care celebrează golurile în maniera asta. Nu era cine ştie ce, dar devenise marcă înregistrată. Au pierdut, cu QPR, cu 6-2. La Belgrad, 4-0, cu el dirijor şi gol în primele minute. Iar s-a dus sanie… De 42 de ori, câte reuşite a avut pentru Partizan. L-au luat la naţională.

A semnat în miez de noapte
În vara lui 1985 îi expira contractul. Mici nazuri. Că ar schimba aerul, că ar mai vrea nişte mălai în plus. Nu-l puteau pierde. L-au chemat, pe înserat, la stadion. I-au arătat noul angajament, l-au pus să jure că nu ciripeşte ce bani are. Nici azi nu se ştie cum a arătat oferta, cert este că a semnat pe loc, până în 1989.

Duminică, pe 1 septembrie 1985, a sărbătorit noua înţelegere: golul decisiv, de 2-1, din penalty, cu Buducnost. Avea lumea la picioare, se pregătea să sufle în cea de-a 23-a lumânare. Luni au băgat liber, marţi, de dimineaţă, gata de antrenament. Sub un pod a călcat mai tare acceleraţia. Nimeni nu avea să afle de ce. S-a răsucit după un stâlp de iluminat. Partea din faţă a maşinii nu mai exista. A murit pe loc…

L-au dus în Cimitirul cel Nou, Zvezdara, lotul 108, mormântul 398a. Deasupra plăcii de beton i-au făcut o statuie: în genunchi, cu mâinile ridicate, aşa cum îi plăcea lui şi cum îl ştiuseră toţi: bucuros!

În acea noapte de 3 septembrie 1985, mii de copilaşi sârbi şi-au aranjat, pe scăunelul de lângă pat, tricoul dungat, cu numărul 9 cusut anapoda pe spate, şortul cel negru, jambierele murdare şi au plecat, plângând, la somnic. Ceva mai încolo, genunchii rupţi ai pantalonilor de trening arătau că Dragan Mance nu avea să moară. Niciodată.

* Sursa: wikipedia