”Şi ultimul minut are 60 de secunde!”
Carlos face, c-o pupilă, statisticile pentru Atletico Madrid. Scrie, uneori, cu ochiul şi 22 de pagini. ”Boala asta ia tot. De un singur lucru nu se poate atinge, nenorocita: de creier!”
Pe terasa patului odihneşte o fotografie: el e pe fotoliu şi, în spate, străjer, Fernando Torres, „El Niño”, „Copilul”. Ex-fotbalist? Niţeluş mai la dreapta, un fel de dulap mustind de acareturi: tăieturi de ziare, poze, printuri. A, fost ziarist! Colo, o medalie de bronz spânzurată de o veioză adormită… Posibil recordmen? Fişe, DVD-uri, USB-uri. Statistician, ceva? Dar ce zgomot se aude, bâzâit ca de albine? În fundal respiră o pompă. Cea care bagă aer. Cea care bagă viaţă în Carlos Gomez Matallanas. El a fost TOATE de mai sus! Şi încă este!
Pelicula de 16 mm curge. E viaţa sa. Spaniol. La 11 ani mângâia, binişor, mingea. Echipe mici, suflet mare. Iubea fotbalul. Ce vorbă e asta cu „iubea?”. Trăia prin el şi pentru el. S-a făcut ziarist sportiv, la „El Confidencial”, dar n-a plecat de pe gazon. Juca la Racing Club Portuense, prin nu ştie ce divizie, când, după o extracţie de măsea de minte, pe la trei decenii de viaţă, a dat să simtă, cu limba, scorbura lăsată de stomatolog. N-a izbutit.
Trei goluri în ultimele cinci minute…
Oboseală în tot corpul, un control de rutină şi… Scleroză Laterală Amiotrofică sau „Boala Charcot-Marie-Tooth”. Mai pe înţelesul muritorului de pe zebră, fază avansată de atrofiere musculară. TOTALĂ! „Când am aflat diagnosticul, SLA, a fost ca şi când am fi primit trei goluri legate în ultimele cinci minute, în cea mai importantă partidă din viaţa mea. Ce-am făcut atunci? Ce făceam de obicei! Am scos mingea din poartă, am aruncat-o către centru şi-am început să-mi ridic colegii căzuţi pe teren! Vamos!”.
Boala a accelerat incredibil. L-a ţintuit la pat. L-a lăsat fără nimic! Ba nu, a păstrat ceva! Muşchiul surâsului. Ştie că-l va pierde, curând, şi pe acela, dar tot e bucuros. „De ce? Pentru că nenorocita nu poate atinge, niciodată, creierul! Niciodată! Cu ăla rămân!”.
În finala Champions League cu traheostomie
N-a disperat. S-a apucat de statistică, de analiză de meciuri. Acum, de acolo, din pat, printre masori, branule, tuburi, ajută patru echipe de fotbal. Lucrează pentru ele: Cadiz B, Mostoles, tineretul lui Villarreal şi Atletico Madrid, trupa mare! Da, e „frate” cu „Mono” Burgos, secundul lui „Cholo”. „Carlos e gigant. Mulţi ar spune că facem asta din compasiune, pentru imagine, apoi aruncăm munca sa la coş. Fals! Carlos e bun, e şmecher!”. Vorbe venite de pe „Calderon”. De patru luni n-a mai ieşit din camera aia. De patru luni a făcut sute de fişe. Le scrie cu pupila! Da, cu pupila! 22 de pagini trimise, ultima oară! Prin WhatsApp, prin mail, prin…
Ochiul „tastează”, graţie unui program special, apoi computerul le citeşte cu voce tare. Au stabilit o ordine la respiraţie: aparatul de oxigen, păsărelele de afară, laptopul şi iar de la cap… Alături de el e Marta. Cu care s-a căsătorit în 2015, vreme în care boala alerga, deja, în jurul său. „Când mergem la meciurile lui Atletico, pentru că el nu şi-a închis abonamentul, îmi iau o carte de citit. Nu-mi place fotbalul!”, spune. Soţia şi Honky, câinele, sunt alături de el. „Honky Tonk” e numele barului în care s-a sărutat, întâia oară, cu Marta.
În noiembrie 2015 a primit medalia de bronz „Real Orden del Merito Deportivo”. O Spanie întreagă a plâns. „Ştiu că sunt pe coridorul morţii şi că numai un final demn de Hollywood mă salvează, dar nu vreau să cedez. Îl iubesc pe Fernando Marcos, da, ziaristul, fostul fotbalist, comentatorul, mexicanul cel nebun. Ăsta mereu urlă că şi ultimul minut are, de asemenea, 60 de secunde!”.
El e Carlos, tipul care, c-o pupilă şi c-o minge, luptă cu moartea.
Noi, toţi ceilalţi, luăm Ketonal la prima pişcătură de dinţi.
* Sursa: El Mundo