Bunicul cel veşnic tânăr

Ron Hill a alergat minimum o milă pe zi, din 20 decembrie 1964 până mai ieri! S-a oprit pentru că inima-l trăsese de mânecă. Epigonii săi vor duce însă legenda mai departe

Întâia oară au gândit că poate-s la camera ascunsă. Adică se face farsa, actantul se sperie, tu îi arăţi filmuleţul şi îi spui că totul a fost o glumă. Unul dintre nepoţei chiar se speriase şi, în liniştea culoarului, folosind dativul etic, lansase un: „Mi ţi l-au furat pe unchiu!”. Dar nu! Aşa ceva nu se putea petrece în spitalul acesta ce părea unul serios! Ron nu era în rezerva sa! Ron nu era pe patul pe care ar fi trebuit să fie! Unde naiba e Ron, au întrebat?

Să o lămurim niţeluş! Ron Hill era al lor neam. Suntem în 1993, al doilea om din lume ce coborâse, la un maraton, sub 2:10, câştigător la Boston, în 1970, campion european la distanţă în 1969. Suferise un accident de circulaţie. Sternul fracturat. Ieri îl aduseseră aici, azi nu mai era! Fugise să alerge! Să ce???

19.032. „Forrest Gump” de Anglia
Pe 20 decembrie 1964 s-a apucat de alergat la modul serios. De atunci, până pe 30 ianuarie anul acesta, a fugit zilnic! Haideţi să spunem împreună: Ron Hill a dat, la propriu, din picioare 52 de ani şi 39 de zile fără întrerupere! O milă – specialitatea casei, două, trei, un semimaraton, orice, alergare să fie! 19.032 zile una după alta! Păi, cum una după alta, n-ai scris că o zi a stat la spital? „Când a dat maşina peste mine, am avut mare noroc! Nu că n-am murit, ci că băgasem o porţie dublă de fugă cu o zi înainte! Aşa că am reportat câţiva kilometri pentru momentele în care am stat cu perfuzie!”.

Pare greu de crezut, dar aşa, cu fractură de stern, a fugit dintre halatele albe. „Soţia şi câteva rubedenii au plecat să-mi facă rost de cârje. Aveam 55 de ani şi eu, cel care înghiţise milioane de metri pe şosele, aveam nevoie de două beţe pentru a putea merge”, îşi aminteşte şi surâde. I-au adus „picioarele de lemn”, le-a aşteptat să plece, apoi a ieşit să bage o milă. L-au dat la ştiri, unii au zis că e nebun. Când reporterii i-au vârât microfonul sub nas, a zis doar atât: „Ce tare că nu mi-am rupt decât sternul, nu şi picioarele. Cum mai puteam alerga?”.

Atunci, în 1964, şi-a impus să nu stea o zi. N-a calculat până când, nu s-a gândit să adune kilometrii, n-a vorbit despre oboseală. „Pur şi simplu am vrut să demonstrez că organismul uman este o maşinărie şi că, dacă ai grijă de el, funcţionează fără probleme zeci de ani!”.

S-a „bătut” cu „Locomotiva umană”, Emil Zatopek, a stabilit recorduri mondiale. A terminat primul distanţa Marathon – Atena, a mers la Olimpiada de la München, unde, la 33 de ani, a terminat cei peste 42 de kilometri pe locul al şaselea. Englezii i-au recunoscut meritele şi l-au uns Cavaler al Ordinului Britanic. „În decembrie 2013, când intram în al 50-lea an de alergătură, m-a sunat cineva, de la un fan club de-al meu. Habar nu aveam că am aşa ceva. Mi-a spus că mi-a calculat toate milele alergate şi că i-a dat 158.628. Atunci m-am aşezat, prima oară, pe un scaun, de emoţie. Mi-am zis că am făcut ceva treabă!”.

S-a oprit! Ba nu!
Pe 30 ianuarie, anul acesta, pagina sa de Facebook a postat un anunţ sec: „Din cauza problemelor de ordin medical, Ron a decis să-şi ia o zi liberă până va reuşi să treacă peste aceste dureri!”. Nu era o glumă. Cu 24 de ore înainte, la 78 de ani şi jumătate, ieşise să bage măcar aşa, de control, un 400 de metri. Inima l-a înţepat. La 800 deja trăgea semnale de alarmă. „M-am oprit. Mi-am dat seama că puteam muri până să-mi completez mila”. A parat cu lacrimi în ochi. El, bunicul cel veşnic tânăr, avea familie şi prieteni. Voia să mai stea cu ei, alergase prea mult.

Dar povestea nu se termină aici. N-apucase să dea „Enter” la postarea de pe FB că băieţii de la „Streak Runners International”, epigonii lui, se şi aflau în faţa vilei. Legenda cursei zilnice de o milă merge mai departe.