Onor la magaziner!
De meserie e electrician, dar, şomer fiind, s-a băgat cu simbrie la un club de liga a treia din Spania. Indiferent unde joacă Tudelano, lasă vestiarele curate ca în ziua în care au fost inaugurate
S-au prins târziu care e treaba, abia după ce presa vuia deja. Racing de Santander, da, trupa cu peste 100 de ani de istorie, trimisese un fax: frumos, cu logo, cu semnătura preşedintelui, pentru a-i mulţumi. Un slujbaş de la Lealtad ajunsese la o televiziune locală, vorbise despre joc şi, la final, lăsase câteva cuvinte frumoase.
Pe siteurile de socializare, cei de la Cultural Leonesa puseseră o poză, iar sub ea parcaseră un mare: „Gracias!”. La câteva zile după meciul direct, Coruxo o ţinea întruna cu „Dacă toţi am fi precum el, fotbalul spaniol ar ajunge departe!”. Ce se petrecea? CD Tudelano, trupă din Segunda Division B nu era nici sus, dar nici jos: undeva pe la mijloc de clasament, dar toată lumea din patria lui Cervantes vorbea despre ea. Deci?
Jose Serrano nu fusese amotric. Obosise mingea până la 15 ani. Atunci părinţii îi băgaseră placa: „Dacă nu eşti talentat, cu fotbalul mori de foame!”, aşa că se trăsese spre o meserie: electrician. Lucrase ce lucrase apoi, prin 2010, intrase în somaj. Căuta pe ici, pe colo, când un cunoscut din gaşca de prieteni îi spusese: „Magazinerul de la echipă va ieşi la pensie. Au nevoie de cineva de încredere, ştiu că nu eşti străin de stadioane, n-ai vrea să te bagi?”. Avea 31 de ani când a poposit, prima oară, în vestiarul de pe „Ciudad de Tudela”. Atunci a pornit la drum a sa poveste…
De ce te-ai răzbuna pe o oglindă?
„Când eram mai mic, fiind dezordonat, sora mea mă ruga să pun totul în ordine. Nu urla niciodată, îmi vorbea frumos!”. Asta a făcut şi el, un simplu magaziner. A adunat toţi fotbaliştii echipei, le-a spus că nu-i costă mai mult de trei gesturi pentru a lăsa vestiarul curat: al lor, de pe propria arenă, sau cel al „oaspeţilor”, atunci când joacă în deplasare. Cea mai simplă chestie din lume pe care însă nimeni nu o făcea. „Rufele murdare, la locul lor, peturile cu apă ori vitamine consumate, în sacul special, bandajele, la coşul de gunoi”. Unii aveau obiceiuri, alţii ţineau la mania lor, dar, cu toţii, au priceput că dacă vor să fie respectaţi, trebuie să respecte.
După un an, vestiarul celor de la CD Tudelano arăta impecabil. Apoi, dacă se respecta ceea ce ceruse Serrano, lucrurile mergeau ca unse şi „afară”. Jocul se termina – uneori rezultatul era catastrofal –, dar magazinerul aştepta să se liniştească apele. Făcuse vorbe cu şoferul autocarului, să-l mai aştepte niţel. Zăbovea, singur, cu mătura, cu mopul, deşi băieţii pierduseră cu 4-1, şi făcea curat… la locul de muncă. Văzuse prin presa de specialitate imagini cu locurile prin care trecuse FC Barcelona, arătau ca după potop, dar, în mintea lui, nu putea pricepe de ce cineva s-ar răzbuna pe o oglindă.
Când cei ce le fuseseră gazde intrau în încăpere, rămâneau mască: farmacie, laborator, indiferent de mărimea vestiarului! Presa a mirosit ceva. A venit la el. A fugit de jurnalişti ca portarul de autogoluri. „Cred că se exagerează niţel, să laşi curat locul, mai ales dacă ai fost în vizită, e ceva normal, nu incredibil!”. Unele încăperi sunt mici, le rezolvă repede. Pe „El Sardinero”-s mari, cu două-trei camere, stă mai mult. La Ferrol au bătut, băieţii s-au bucurat niţeluş mai tare: a strâns după ei. A doua echipă a Celtei i-a curentat rău, a simţit că echipa e supărată. I-a spus şoferului să plece cu băieţii, găseşte el cu ce să vină.
„Domnul Curăţenie” nu trăieşte numai în reclame!
L-au aflat şi l-au tras în poze. Stingher, pentru că nu vrea bliţuri. „După un joc, toată lumea vrea să ajungă mai repede acasă, nu? Aşa că dacă totul e organizat, strângi repede şi nimeni nu ia foc!”, spune „Domnul Curăţenie”, aşa cum a fost botezat. Apoi adaugă că el e pe planul secund, jucătorii sunt cei importanţi.
În Spania, ţara cu cel mai spectaculos fotbal din lume, echipele adverse bat călcâiele şi salută, cu mâna la chipiu, munca unui magaziner din liga a treia.
* Sursa: Plaza Nueva