Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Ce mai e suta în ziua de azi?

E 8:00 şi deja e agitat. Aşa, de dezmorţire, urcă şi coboară scările, preţ de două etaje. Casă frumoasă, de piatră, în Sant’Ippolito, „Raiul cioplitorilor”, Italia. „Hai să ne tutuim, pentru că ăsta e avantajul treningului. Cu el pe tine […]

...

Cealaltă Olimpiadă

Tipul care şade la pupitru drege niţeluş glasul, îşi tuşinează buzele de marginea unui pahar plin cu apă, cere puţintică linişte, apoi zice: „Dragii mei domni, în urma celor discutate aici trag concluziunea că am acordul dumneavoastră pentru a purcede […]

...

101 de la 222

John Heisman, antrenorul celor de la Georgia Tech, fierbe. „Noi ne-am chinuit să avem o ligă, să dezvoltăm fotbalul, să creştem aceşti copii, iar ei vin să spună că nu pot aduna o amărâtă de echipă şi că le e […]

...

Au ridicat ştacheta. Nu şi glasul!

A mai făcut asta de zeci, poate de sute de ori. Conferinţă de presă. S-a aşezat în umbra microfoanelor, a zâmbit pentru camerele de luat vederi, a explicat ce şi cum. De data asta, situaţia se prezenta puţin altfel. Pentru […]

...

Albul, cel de-al treilea negru

Imaginea – trasă de John Dominis, un faimos fotograf american – e inclusă de „Time” între cele mai de impact 100 de poze din istorie! Doi atleţi de culoare – Tommie Smith şi John Carlos – urcă pe podium, la […]

...

Doamna de 28.700 de minute

Pleca la drum în 1987, anul în care Bölöni aduna a 100-a selecţie la "naţională". Loţi se oprea la 108, Kristine Lilly ajungea la 354. Niciun muritor n-a mai făcut asta!

Permalink to Doamna de 28.700 de minute
sâmbătă, 3 septembrie 2016, 10:42

Pe 22 iulie aduna 16 ani. Păi, şi atunci de ce pe tort surâdea o singură lumânare? Un „1” mare şi frumos, cu un desen ce imita steagul american. I-au spus că acesta e cel mai frumos cadou… Nu s-a prins decât peste vreo două săptămâni. „1” reprezenta întâia ei selecţie pentru naţionala de fotbal feminin a Statelor Unite. La 16 ani şi 12 zile. Afacerea se petrecea în vara lui 1987, anul în care Loţi Bölöni devenea primul fotbalist român ce atingea „borna” de 100 de jocuri ca tricolor.

Kristine Marie Lilly Heavey se născuse în buricul NY, dar se retrăsese în Wilton, Connecticut. O cimotie de-a sa, Derek, era antrenor de soccer aici, disciplină ce făcea, pe atunci, primii paşi pe pământ yankeu. Se ducea la şedinţele de pregătire ale acestuia, prinsese drag de minge. Americancele disputaseră primul lor „Mundialito” în august 1985, acum construiau echipa naţională.

Fotbal ori statistică?
A auzit pentru prima oară cum i se cântă imnul pe 3 august 1987, contra Chinei. Din acel moment n-a devenit „tricoloră”, ci o maşinărie ce avea să doboare toate recordurile pământului. O sportivă a cărei carieră, pentru a putea fi înţeleasă exact, trebuie „tradusă” de un statistician avansat. Alături de Mia Hamm, Michelle Akers ori Julie Foudy era o pionieră. Pe 16 ianuarie 1996, contra Braziliei, aduna, deja, 100 de prezenţe. Strânsese două excursii la turnee finale de Campionat Mondial, avea să mai adauge încă trei. Nicio muritoare nu se apropia de performanţa asta.

Prin 1998, la Kobe, în Japonia, la un duel contra gazdelor, sărea la 152 de meciuri. Îl depăşea pe Mohammed Al-Khilaiwi, jucătorul cu cele mai multe selecţii în fotbalul mare. Prindea trei Olimpiade, la două dintre ele pleca acasă cu aur. În 2008, la Beijing, n-a mers. Nu, nu din cauza accidentărilor, de care s-a ferit mai bine de două decenii, nici pe motiv de vârstă: o năştea pe Sydney Marie, o mândreţe de fată. „Gata”, şi-a spus. „E timpul să te laşi”, a adăugat mintea. „Nu cumva să faci asta!”, i-a reproşat corpul. S-a întors pe gazon. Generaţiile se schimbaseră, primele sale colege de tranşee se retrăseseră. Contra Angliei, la un 3-0, devenea cea mai în vârstă fotbalistă ce marca: 36 de ani şi 62 de zile. Cu un an înainte, doar Marta, brazilianca, o devansase în clasamentul celor mai bune jucătoare de pe mapamond.

Prodan şi Ilie Dumitrescu au putut un an. Ea, 21!
Pe 5 noiembrie 2010 a simţit că nu mai poate. Era capăt de linie: avea doi copii, 23 de ani la echipa naţională şi 354 de selecţii. Plus 130 de goluri marcate. Stop! Comparaţii: doar cinci jucători românii au trecut de borna 100, patriarhul selecţiilor masculine e egipteanul Ahmed Hassan, cu 184 de jocuri şi ea avea dublu?
39 de ţări diferite i-au ieşit în cale, pe 30 le-a lovit cu goluri. Putea juca la mijloc, putea juca în atac. S-a băgat, doar şase minute, contra Norvegiei, aşa, cât de două aplauze, apoi, la revedere! În ianuarie 2011, cand au omagiat-o, i-au spus că adunase fix 28.700 de minute în tricoul „Stars and Stripes”. „Sunt mândră de ceea ce-am făcut. Când mă uit înapoi, la întreaga carieră, nu am niciun fel de regrete. Doar că nu pot crede că vorbim de 23 de ani”. Atât a spus.

Dacă exceptăm cele două sezoane în care fusese gravidă, mai rămâneau 21. Adică 16,85 meciuri în care evoluase în fiecare an! În 1994, Everestul nostru fotbalistic, Ilie Dumitrescu şi Daniel Prodan jucaseră, fiecare, 17 partide. Dar rezistaseră numai o tură.

* Sursa: kristinelilly13.com